Adrian Păunescu: „Obligaţia de-a mărturisi”

Mi se accentuează în conştiinţă convingerea că Raoul Şorban a fost lăsat în viaţă, până la această vârstă, ca să mărturisească. Astfel, cu el, Învierea s-a petrecut fără a i se pretinde să şi moară, într-un mod exemplar, dându-i-se moartea în doze mici, în vremea tuturor dictaturilor. Da, aceasta e senzaţia mea în legătură cu profesorul Şorban. Istoria îl scrie pe autor, nu autorul scrie istoria. Necercetat de vanităţi literaloide, acest adevăr om al Renaşterii face literatură în marginea evenimentului şi memorialistică de întâmpinare. Stranie specie: literatură lângă eveniment şi memorialistică de întâmpinare. Nu ştiu cum vor fi arătând cărţile extraordinare ale lui Raoul Şorban în nişte vremuri normale, în care singurele evenimente semnificative ar fi cele botanice, zoologice şi biologice. Ştiu, însă, că, în perioada istorică în care Dumnezeu mi-a dat norocul să fim contemporani, Raoul Şorban a reuşit să fie mereu actual şi mereu locuitor al viitorului, mărturisind trecutul. Poate l-a ajutat şi felul în care s-au repetat epocile. Semnificativă trebuie să-i fi părut, de asemenea, amestecătura de epoci de care s-a ciocnit, în mai toate clipele vieţii ale. Ca şi boier Bălcescu, boier Şorban s-a aşezat la stânga. Aşa l-au găsit furtunile: pe partea inimii. Memoria, însă, nu i-a fost selectivă, ci totală. Raoul Şorban s-a ţinut minte pe sine şi de aceea trece atât de liniştit prin această ultimă epocă cu care se putea întâlni. L-am întrebat cum a trăit, ce a mâncat, ce a băut, ce a ales, ce a cules, de a ajuns la această vârstă care ni-l face aproape egal cu strămoşii. Mi-a răspuns, surâzând cu blândeţe, că a trăit normal. A gustat din toate, cu chibzuinţă. Am făcut socoteala câte neveste a avut şi mi-am dat seama că nici Raoul Şorban nu spune până la capăt adevărul. nu a fost chibzuit cu femeile. Şi, sunt obligat să constat, nu a fost economicos nici cu dăruirea pentru cauza progresului şi a neamului său. N-a fost românul absolut, ci acel român relativ apt să determine cursul istoriei lumii la capitolul care ne priveşte pe noi, românii. Raoul Şorban a salvat, în vremea Holocaustului, evrei ameninţaţi cu moartea, pe teritoriile româneşti ocupate de Budapesta şi le-a făcut potecă spre partea de Românie care mai rămăsese vie pe hartă, unde aceştia s-au bucurat de grija şi iubirea poporului român. Raoul Şorban este recunoscut de statul Israel ca „Drept între Popoare. De aceea ziceam că destinul lui contează în Istoria Universală, când e vorba despre ţara care suntem.

Om universal şi iubitor de alte naţii, Raoul Şorban a devenit român, în legitimă apărare, atunci când ideea de român a fost pusă la îndoială. Este propria lui mărturisire. Înainte de a fi român, Raoul Şorban era numai artist şi critic de artă. Şi-a dobândit, prin acumulări de conştiinţă, dreptul la propria naţionalitate. De atunci, scrisul lui Raoul Şorban arde.

În jurul cărţilor profesorului Şorban se creează fraternităţi şi embargouri. Unii dintre bogaţii categoriei pe care o demontează şi o arată lumii Omul de la Stoiana, din părţile Someşului, plătesc fraudolos blocarea tirajelor lui Raoul Şorban în depozite, pentru ca adevărul să nu ajungă sub ochii oamenilor. Profesorul le află toate şi le povesteşte cu detaşare şi mirare. Se salvează de fiecare provocare, scriind mereu o altă carte.

Supravieţuitor al unei generaţii strălucite de intelectuali români, căuzaşi ai ţării lor, Raoul Şorban insistă, în ultima vreme, cu precizarea că aşa a fost legământul generaţiei sale: cine rămâne în viaţă, să scrie! Şi profesorul o face cu har şi eroism, căci el este nu numai unul dintre componenţii acelei generaţii ardelene de vârf, ci şi fiul tatălui său, autor al celor mai eminesciene cântece pe versuri de Eminescu. Guilelm Şorban crea Mai am un singur dor şi Pe lângă plopii fără soţ, concomitent cu procrearea fiului său, Raoul. Aşa se face că muzicile lui Guilelm şi textele fiului său, Raoul, despărţite astăzi de cele câteva decenii care s-au aşezat între momentele în care ele au venit pe lume, se vor apropia şi se vor regăsi în timp, în zestrea de adevăruri şi revelaţii a neamului.

Am citit destule fragmente din Invazia de stafii, cartea pe care o prefaţez. La o vârstă la care ar putea avea strănepoţi care să meargă în armată, profesorul Şorban acceptă cu umilinţă creştină şi tărie de caracter să devină ostaşul cauzei naţionale, în lupta cu stafiile. Postura îl prinde. Subtitlul degustător de artă, intelectual atins de plăcerea decadenţei, pictorul şi muzicianul se înrolează şi se arată gata de sacrificiul suprem pentru ţară, Cel drept între popoare, cel care i-a apărat pe evrei şi pe alţi dezmoşteniţi ai soartei, în Cel De-al Doilea Război Mondial, înţelege să se dedice, cu aceeaşi devoţiune, dezmoşteniţilor soartei din Estul Europei şi, astfel Raoul Şorban devine Drept al Poporului Său.

Nu este exclus ca longevitatea lui Raoul Şorban să se întemeieze şi pe sentimentul dragului nostru prieten că mai are încă multe de mărturisit. Aş risca un diagnostic: Raoul Şorban s-a situat mereu de partea celor slabi şi năpăstuiţi şi a celor ameninţaţi şi lezaţi în drepturile lor. Felul cum a înţeles, în urmă cu 60 de ani, să sară în apărarea evreilor persecutaţi, este prevestitor pentru felul în care Raoul Şorban sare astăzi în apărarea poporului său. Ar trebui să înţelegem severitatea diagnosticului: ne aflăm într-o clipă grea a istoriei noastre.

5 noiembrie 2003

ADRIAN PAUNESCU

%d blogeri au apreciat asta: