Dan Brudaşcu: „Unul din ultimii cărturari ai Ardealului”

Mă onorează invitaţia de a vorbi despre Raoul Şerban. De cunoscut în mod direct, l-am cunoscut abia pe la mijlocul deceniului trecut. Îmi era, însă, foarte cunoscut din scris, ca şi din frecventele discuţii purtate cu diverşi intelectuali ai Clujului şi Transilvaniei despre marile personalităţi contemporane. În scurta perioadă cât am coordonat Departamentul Mass Media, Relaţii Internaţionale, ca şi cel de Cultură, Culte, Învăţământ din cadrul municipalităţii clujene, l-am întâlnit de nenumărate ori la manifestările iniţiate, organizate sau desfăşurate cu participarea acestei instituţiii. La multe dintre acestea a fost prezent şi acest om excepţional. Relaţiile dintre noi s-au înfiripat pe nesimţite. Am avut, fără să ştiu când s-a întîmplat aceasta, impresia că ne cunoaştem de când lumea. Am asistat la numeroasele sale intervenţii, în cadrul întâlnirilor din Sala de sticlă, mai ales, la adevărate recitaluri de elocinţă şi erudiţie. Raoul Şorban, în pofida vârstei sale venerabile, dispunea de o memorie uluitoare, care îi permitea să citeze, cu exactitate şi deplină fidelitate, date, fapte, opinii ale altori istorici sau specialişti, adesea pagini întregi. A fost, după părerea mea, un extraordinar de profund cunoscător al istoriei secolului al XX-lea, dar în primul rând al trecutului de jertfe şi suferinţe ale românilor. Nu cred că, la ora actuală, mai există cineva care să stăpânească atât de perfect cunoştinţe, până la cel mai mare detaliu, privind raporturile româno-maghiare. A fost un bun cunoscător al limbii maghiare, limba pe care, de altfel, a folosit-o adesea şi în familie, dar fiind că ultima sa soţie a fost unguroaică. Unii ar putea crede că Raoul Şorban, datorită încrâncenării cu care a luptat pentru cunoaşterea adevărului, ar fi fost şovin, naţionalist, extremist etc. Nimic mai fals. El nu a făcut ce a făcut pentru că ar fi urât pe unguri. Dimpotrivă, faptul că le vorbea acestora limba, că le cunoştea cultura şi istoria este o dovadă indubitabilă a sentimentelor nutrite faţă de unguri. Raoul Şorban a fost un om al iubirii, nu unul al urii sau duşmăniei. El s-a ridicat, de cele mai multe ori vehement, dur, aspru, doar împotriva detractorilor, a celor ce siluiau adevărul şi promovau minciuna ca politică de stat. El nu putea tolera ca, după veacuri de suferinţi şi drame, poporul său să aibă acum parte de mistificări oribile, de minimalizări şi batjocoriri. Omul Raoul Şorban a fost toată viaţa lui un suflet generos, plin de căldură şi prietenie faţă de semenii lui. Chiar şi atunci când se lansa în ample şi documentate discursuri, el nu o făcea din ură, nu duşmănea ungurii ca popor. Adeseori a subliniat în prezenţa asistenţei că el condamnă neadevărurile menite a jigni demnitatea umană, demnitatea şi trecutul ardelenilor. Intervenţiile lui Raoul Şorban au fost întotdeauna la obiect, minuţios pregătite, susţinute de un suport documentar vast, la zi, greu de combătut. Adversarii lui, nu puţini, mai ales dintre bursierii Fundaţiei Soros sau stipendiaţii unor organisme iredentiste sau ai serviciilor secrete ungureşti, deranjaţi, desigur, de rigoarea şi acurateţea argumentelor, au avut multe clipe dificile căutând să-l combată, să nege adevărurile usturătoare rostite de el. Ştiu, din propriile sale spuse, că una din cărţile sale, apărută la o editură bucureşteană, a fost, la intervenţia unor forţe obscure, interesate în necunoaşterea adevărului, retrasă şi dată la topit. Abia dacă apucase să obţină pentru sine câteva exemplare. Raoul Şorban era un causeur excepţional. Iubea conversaţia. Îşi asculta cu atenţie interlocutorul, dând, deseori dovadă de interes real faţă de problemele abordate. Insista abil să afle mai multe, recunoscând, în discuţiile pe care le-am purtat că nu era informat despre un subiect sau altul şi cerând amănunte, adesea titluri de carte sau articole, autori etc. Raoul Şorban a fost, după părerea mea, unul dintre ultimii cărturari ai Ardealului care şi-a asumat misiunea de a lupta pentru adevăr şi demnitate. El este, din acest punct de vedere, un continuator înzestrat şi plin de har al precursorilor României întregite, care nu a putut tolera ca despre istoria poporului său să se scrie atât de tendenţios şi mincinos, iar teritoriul ţării sale să continue să fie ameninţat cu destrămarea pentru a face posibile himerice vise iredentiste şi şovine. Patriot autentic, Raoul Şorban, la o vârstă când mulţi dintre semenii lui au renunţat la orice prezenţă în arena publică, a continuat să lupte până în ultimele clipe ale vieţii sale. L-au ajutat pentru aceasta o sănătate bună şi o memorie cu totul deosebită.

De fapt, Raoul Şorban a continuat ceea ce făcuse o viaţă întreagă: să-şi ajute semenii, să lupte împotriva oprimării şi siluirii morale şi spirituale. A contesta sau minimaliza meritele şi faptele lui este o dovadă de miopie, dar şi o mişelie fără seamăn. Sentimentele lui curat româneşti nu trebuie etichetate naţionaliste, extremiste sau şovine. Ele n-au nimic de-a face cu bâlciul impotent al unor aşa-zişi politicieni care vor să aresteze iubirea faţă de patrie şi să o afişeze exclusiv pe tarabele lor. Spre deosebire de ei, Raoul Şorban n-a fost patriot de circumstanţă sau din interes material. El aşa a simţit şi aşa a dorit să-şi manifeste sentimentele faţă de poporul alături de care a trăit atâtea momente cumplite pe parcursul secolului XX.

DAN BRUDAŞCU

%d blogeri au apreciat asta: