„Întâlnire” târzie cu Raoul Şorban

1. Preliminarii. L-am cunoscut, din păcate pentru mine, relativ puţin pe Raoul Şorban. Cred că de câteva ori am citit în aceeaşi sală de lectuă (Sala Profesorilor) a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga ” din Cluj-Napoca. De asemenea, am participat la o festivitate organizată de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, în onoarea sa, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani.

În ciuda venerabilei vste de 94 de ani, Raoul Şorban era un intelectual deosebit de activ. Brusc, am aflat ştirea încetării sale din viaţă. Ştiam că a fost o mare, complexă şi controversată personalitate şi tocmai de aceea, în semn de omagiu, m-am hotărât să citesc volumul lui Contantin Mustaţă, Dialoguri cu Raoul Şorban (Editura Anotimp, [Oradea], 2002). O carte care începe cu un Avertisment, din care citez partea de început: „Raoul Şorban? O legendă contemporană cu noi! Un bărbat de 90 de ani, cu studii la Blaj, Cluj, Milano, Viena şi Graz. Vorbeşte fluent cinci limbi. A fost violonist într-o formatie celebră a Italiei, a pictat, a fost secretarul Rezidenţei Regale a Ţinutului Someş, a întemeiat, în timpul Diktatului de la Viena, singura editură românească din Transilvania de Nord, a fost profesor universitar la Cluj, Bucureşti şi Madrid; a reorganizat, în 1848, învăţământul artistic universitar din Cluj, fiind primul rector al Institutului de Arte. A elaborat 20 de cărţi de critică de artă şi a dat girul la 60 de titluri de doctor… / L-au arestat legionarii, apoi, în două rânduri, ungurii, iar a patra oară comuniştii. O vreme, a fost zugrav. Nicolae Moraru, culturnic al vremii, l-a acuzat în Scânteia că este decadent, cosmopolit şi agent englez, iar Andrei Pleşu că este imoral, de vreme ce s-a căsătorit a cincea oară. Amândoi au cerut eliminarea de la Catedră a profesorului Şorban” (p. 5).

2. Din viaţa autorului. Raoul Şorban s-a născut la Dej, în 1912, fiind fiul compozitorului şi pianistului Guilelm Şorban, care a pus pe note versuri de Mihai Eminescu (Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soţ), Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Matilda Cugler-Poni ş.a., compozitor care a inspirat, prin melodia Cucuruz cu frunza sus, Imnul Naţional al Israelului.

Familia Şorban se trăgea dintr-o veche familie nobiliară românească din Ardeal, menţionată în 1266 de regele Bela al IV-lea. Guilelm Şorban a publicat, în 1894, la Leipzig, lucrarea Zece cântări poporale româneşti, iar la Viena, în 1900, volumul Album de compozitii româneşti, unde există şi două texte rămase inedite, de George Coşbuc. Imediat după Marea Unire din 1918, compozitorul Guilelm Şorban, ca membru al Partidului Naţional Român, este numit subprefect, apoi prefect de Someş, murind în 1923, otrăvit de un advesar politic. A luptat pentru înfiinţarea Operei Române din Cluj.

Raoul Şorban a urmat liceul la Blaj, unde a fost coleg cu Radu Brateş, Corneliu Coposu, Sigismund Toduţă şi alte importante viitoare personalităţi. Casa părintească i-a fost vizitată de George Dima, Emil Isac (care a şi scris, la moartea sa, o tabletă), Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Teodor Mihali, Octavian Goga, George Coşbuc, personalităţi despre care părinţii i-au povestit multe lucruri. Îşi aminteşte de Alexandru Vaida Voievod, de Grigore Gafencu, Vasile Stoica, Coriolan Tătaru, ca şi de pictorii Tonitza, Pllady, Aurel Ciupe, Teodor Harşia, Petre Abrudan, Olga Caba, Nicu Caranica, Mihai Beniuc, Eduard Pamfil, Pavel Dan, Victor Papilian, Nichifor Crainic, Mai târziu, s-a întâlnit cu dr. Petru Groza, mareşalul Ion Antonescu, amiralul Horthy, Gheorghe-Gheorghiu-Dej, Ion Pas, Zeno Vancea, Bill Clinton, Ion Iliescu ş.a. Raoul Şorban a debutat în ziarul Patria din Cluj (1930). În timpul studiilor de pictură, de la Viena, a lucrat cu pictorul Oskar Kokoschka. În 1938 a fost numit director al cabinetului rezidentului Regal al Ţinutului Someş, prof. univ. dr. Coriolan Tătaru. La Bucureşti fiind, este arestat de poliţia legionară, ca urmare a unei delaţiuni făcute de către istoricul literar Ion Chinezu (căruia, în 1939, Raoul Şorban îi salvase viata!). După Diktatul de la Viena, revine în Ardeal, unde Emil Haţieganu, conducătorul românilor din Ardealul ocupat, îl angajează redactor la Tribuna Ardealului. Tot în acei ani înfiinţează singura editură românească din Ardealul ocupat, ERAN.

În ce priveşte concepţia sa politică, Raoul Şorban a rămas toata viaţa sa un om de stânga: „Cred în virtuţile stângii. Convingerile mele sunt vechi. Stânga înseamnă mai bine şi mai multă grijă faţa de oameni. De majoritatea lor. Pentru >, mai binele se referă la la un grup mic. Destul de mic.” (p. 34).

3. Implicarea în acţiunea de salvare a evreilor. În 1944, spre finalul războiului, Raoul Şorban participă la acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord, motiv pentru care, în 1987, Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem”, din Ierusalim, i-a atribuit titlul de Drept între Popoare, ca neevreu care a salvat evrei de la moarte. La 5 decembrie 1990, a primit o altă distincţie: Cetăţean de Onoare al Statului Israel.

Ştiind aceste lucruri, am fost uimit când am citit, în revista 22 (anul XV, nr. 856, 4-10 august 2006), un articol dur la adresa lui Raoul Şorban, scris de Michael Shafir, cu ocazia morţii venerabilului nonagenar, în ciuda adagiului latin, De mortibus nihil nisi bene (Despre morţi numai de bine!). În acest articol (aplaudat de România literară – anul XXXIX, nr. 32, 11 august 2006, p. 32), Michael Shafir afirmă, între altele: „Merite[le] atribuite lui Şorban s-au datorat unei imposturi. A existat, într-adevar, o reţea în Ministerul de Externe al României, care a participat la salvarea unor evrei maghiari, transilvani, dar şi de alte naţionalităţi, cărora le-a facilitat tranzitul din Ungaria prin România, cu destinaţia Palestina. Centrul acestei reţele se afla la Legaţia Română din Budapesta. Numai că Raoul Şorban n-a făcut niciodată parte din ea. Au existat, de asemenea, şi independent de această reţea, români de omenie în Clujul ocupat de autoritatile horthyste, care s-au expus unor pericole uriaşe, ajutând evrei din Transilvania să treacă ilegal frontiera, în apropiere de Mănăştur sau de Turda. Cel mai activ dintre aceştia, un veritabil Drept între Popoare, a fost fără îndoială Aurel Socol. O demonstrează fără nici un fel de dubiu jurnalistul clujean Zoltán Tibori Szabó, în palpitantul volum Frontiera dintre viaţă şi moarte, apărut anul trecut la Editura Compania. Din nou, Şorban nu a avut nimic de a face cu aceste fapte eroice. Un interviu luat de către Tibori Szabó fostei logodnice a lui Şorban, Éva Semlyén (mai târziu Eva Pamfil), în anul 1997, o dovedeşte fără nici un fel de dubiu. Şorban, însă, avea să pretindă că el este cel ce a salvat viaţa Evei Semlyén, afirmând mai întâi că cei salvaţi s-au numarat cu zecile, treptat ajungând la mii.”

Nu doresc sa polemizez cu Michael Shafir. Dincolo de uimirea produsă de acest articol, publicat, repet, după moartea lui Raoul Şorban (care nu îi mai poate răspunde), constat că Micahel Shafir îi neagă lui Şorban orice merit în lagătura cu acţiunea de salvare a evreilor. Iată câteva citate din mărturiile rabinilor Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger, care au fost contemporani cu evenimentele, deci ştiu mai bine decât Michael Shafir cum s-au derulat acestea şi care îi contrazic opiniile sale (ambele documente sunt postate pe Internet).

Într-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat „New York, în luna mai 1988”, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACŢIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă: „În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operaţia de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. / Şi când reexaminez trecutul, în faţa mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniţi, întinzându-ne mâna sa protectoare şi frăţească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima iniţiativă de a găsi soluţii, de a lua nişte măsuri pozitive i-a aparţinut lui RAOUL ŞORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele iniţiative ale lui RAOUL ŞORBAN, care au fost decisive în evoluţia unor importante operaţiuni. Pe scurt, aş aminti un fapt decisiv pentru destinul operaţiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAŢIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoţi greco-catolici şi ortodocşi, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREŞAN, VASILE AŞTILEANU, COSMA, STĂNESCU şi a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, ataşat militar – cu maşina căruia au fost trecuţi peste graniţă, în România, mai mulţi evrei şi neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – şi a colonelului VICTOR CUPŞA din Turda, datorită căruia s-au obţinut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiaţi în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu şi a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populaţia românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniţei de către evrei. / RAOUL ŞORBAN a fost şi omul de legătură între mine şi > care îşi primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operaţiunea de trecere a frontierei a reuşit. […] Dupa ce am sosit la Bucureşti, am fost ajutat din nou de RAOUL ŞORBAN, întrucât el s-a alăturat acţiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, şeful mişcării sioniste din România. / Prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ŞORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU şi a trecut clandestin graniţa în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această ştire cumplită a revenit RAOUL ŞORBAN la Bucureşti.”

Iată acum şi un fragment din discursul Excelenţei Sale, Alexandru Safran, Rabinul-şef al Genevei, rostit în Parlamentul României, la 28 martie 1995: „Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.”

Întrebat de Constantin Mustaţă dacă a fost Holocaust în România, autorul spune tranşant: „Nu! Holocaust a fost în Ungaria. (p. 25). Raoul Şorban susţine că în România nu a existat Holocaust, dimpotrivă, că ţara noastră i-a salvat pe evrei, în timp ce Ungaria a trimis la moarte, în numai două luni, circa 618.000 de evrei. Această afirmaţie a făcut-o şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului din Washington, opinia fiindu-i susţinută şi de doi mari evrei – cei doi Rabini plecaţi din România: Alexandru Şafran (decedat recent la Geneva) şi Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost Rabin al Clujului. ).

Cred că, într-o problemă atât de delicată, cum este cea a Holocaustului, era absolută nevoie ca autorul să indice sursele, documentele pe care se bazează în afirmaţii, mai ales atunci când foloseşte anumite cifre. Iată, de pildă, ce putem citi într-o lucare de specialitate: Mareşalul Ion Antonescu „are meritul de a fi salvat de la > viaţa a circa 350.000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţîn 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Dinu C. Girescu, în O istorie românilor. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Diunu C. Girescu, Ioan-Aurel Pop, Fundaţia Cuilturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 271).

Cartea de interviuri a lui Constantin Mustaţa ne oferă nenumărate ocazii de a reflecta la destinul unor oameni, la „aviatorismul” lor politic. Am să dau două exemple.

Raoul Şorban evocă o întâlnire, la Bucureşti, la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român, la care participase şi Randolph Braham, evreu român, trăitor o vreme la Dej („unde au rămas pregnant în amintirea oamenilor convingerile sale bolşevice, de care n-a reuşit să se desprindă niciodată” (p. 15), cunoscut cercetător al Holocaustului, în prezent profesor la City College of the City University din New York. La întâlnirea cu pricina, acesta a propus să se ridice, la Bucureşti, o statuie închinată …mareşalului Ion Antonescu, pe care el îl considera salvatorul evreimii din România! Ulterior, prin acţiunile şi articolele sale, Braham s-a pus în slujba revizionismului maghiar, dorind a şterge crimele maghiarilor din al II-lea război mondial, ascunzând masacrele făcute de armata maghiară la Novi Sad, ca şi măcelul de la Kameneţ-Podolsk, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului. „Până în 1990 – scrie Raoul Şorban – poziţia lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a modificat radical poziţia, schimbând albul cu negrul şi invers! Explicaţia > nici nu este greu de găsit, fie şi dacă admitem să ne gândim doar la faptul că preşedintele Ungariei, Arpád Göncz, i-a decernat o importantă medalie a Ungariei…” (p. 15

Un alt caz îl reprezintă cel al lui Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, care i-a dat lui Raoul Şorban referinţe extrem de elogioase, pentru dosarul de cadre. Recent, CNSAS-ul a demonstrat că Raoul Şorban a fost turnător la Securitate, între cei turnaţi fiind şi Tudor Bugnariu! Iată cum comentează Raoul Şorban această schimbare de atitudine: „După ce zeci de ani a recunoscut că a[m] participat, în mod activ, la acţiunea de salvare a evreilor, din 1986, Bugnariu a întors foaia. A scos un samizdat […] în care ne contestă, atât pe Adrian Riza, cât şi pe mine. În 1987 a început chiar o campanie împotriva mea, montat probabil” (Clujeanul, 25 noiembrie 2003).

4. Chestiunea maghiară. Problema căreia Raoul Şorban i-a dedicat cel mai multe timp se referă la ceea ce se numeşte „chestiunea maghiară”, respectiv la pretenţiile maghiarilor de a revendica Ardealul, de a reface Ungaria Mare. Raoul Şorban susţine într-un interviu: „N-am fost şi nici nu sunt antimaghiar!” (p. 187). În sprijinul acestei afirmaţii, care pentru unii poate părea surprinzătoare, el spune: „Eu am trăit la Dej, un oraş cu câte o treime români, unguri şi evrei. Erau şi puţini saşi. Îi puteai număra! Niciodată n-am avut conştiinţa că prietenii mei sunt maghiari, români sau evrei. Prietenii mei erau prietenii mei, indiferent ce naţionalitate aveau. Nici prin minte nu-mi trecea că respectivul meu prieten este evreu sau de altă naţionalitate. Azi, din păcate, se subliniază naţionalitatea >” (p. 15). Autorul subliniază obsesia Trianonului, politica de maghiarizare forţată a nemaghiarilor, pentru ca maghiarii să devină majoritari în propria lor ţară, politică având reflexe până în zilele noastre (cum ar fi, de pildă, înlăturarea drapelului românesc de pe Primăria din Sfântu Gheorghe şi de pe clădirea Consiliului Judeţean de aici). Sunt citate afirmaţiile unor ultrşovinişti maghiari, precum contele Dénes Eszterházi, care spunea: „În Transilvania, numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi şi nu trebuie să te porţi altfel decât cu dobitoacele!” (p. 20). Autorul respinge formula „crime horthyste”, fiindcă noţiunea de „horthysm” a fost inventată de teoreticienii kominternişti maghiari, „pentru a absolvi Ungaria de respectivele crime”, crime care au urmărit realizarea unui vis nebunesc: refacerea Coroanei Sfântului Ştefan! Reabilitarea lui Horthy i se pare la fel de gravă ca şi când Germania l-ar reabilita pe Hitler! Cât priveşte viziunea sa asupra lui Ion Antonescu, Raoul Şorban citează o afirmaţie a lui Wilhelm Fielderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România, care spunea că „mareşalul Antonescu a pus capăt mişcării fasciste din România”. Ceea ce se întâmplă în România postdecembristă, în legătură cu fostul conducător, este „un circ gratuit. Absurd. Penibil. O elementară lipsă de respect pentru istorie. Un triumf al diletantismului politic” (p. 21). În schimb, despre mişcarea legionară afirmă că, în viziunea sa, este identică cu mişcarea nazistă” (44). Raoul Şorban este de părere că legislaţia antievreiască din România trebuie judecată în contextul epoii. În plus, multe din prevederile legilor discriminatorii nu s-au aplicat niciodată, nuanţă extrem de importantă (precum aceea ca evreii care trec graniţa maghiaro-română sa fie executaţi. Nici un evreu nu a fost executat din acest motiv). În favoarea depoziţiei sale, autorul dă citate din Alexandru Şafran, Moshe Carmilly-Weinberger, Wilhelm Fielderman, Al. I Zissu ş.a. Se combat cărţi revanşarde, precum este cea semnată de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în 1944, în Elveţia, în limba engleză, şi tradusă relativ recent de fostul preşedinte maghiar, Arpád Göncz! Dezaprobă inventarea unor noţiuni, precum cea de transilvanism, sinonimă cu „spiritul maghiar”, adică o formă modernă a iredentismului, la fel ca aceea de hungarism, în care vede „complexul de stăpânire al ungurilor”, hungarismul fiind sinonim cu fascismul şi cu nazismul. Vorbeşte despre colonizările din Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena (300.000 sau 400.000 de mii de maghiari). Aflăm că, la Bacica, în Voivodina, ungurii au ucis circa 18.000 de sârbi, în anul 1941, aducând, în locul lor, pste 15.000 de colonişti maghiari. Că, în septembrie 1944, circa 100.000 de secui au plecat în Germania, de frică pentru crimele făcute împotriva românilor, care au revenit în 1946 în România, ajutaţi de guvernul dr. Petru Groza. Iniţial, România a refuzat acordarea cetăţeniei române celor 400.000 de unguri, colonizaţi de Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena, dar dr. Petru Groza a intervenit în favoarea foştilor colonişti maghiari.

Foarte interesante sunt mărturiile legate de festivităţile din primăvara anului 1945, când a fost reinstalată administraţia românească în Ardealul ocupat prin Diktatul de la Viena, care era, de la terminarea războiului până la acea dată, un fel de stat autonom, condus de comunişti unguri, evrei şi români. Asistăm apoi la întâlnirea sa cu Emil Cioran, prilejuită de deplasrea autorului la Paris, în 1990, din iniţiativa lui Petre Roman, pentru reeditarea cărţii La Transylvanie, apărută inţial în 1947, înaintea Conferinţei de Pace de la Paris. Despre regalitatea din România, spune că ţara noastră datorează foarte mult regalităţii. „Şi foarte mult bine, şi foarte mult rău” (p. 44).

Găsim în această carte de interviuri numeroase informaţii despre teroarea maghiară din timpul Diktatului de la Viena. Autorul refuză termenul de „horthysm”, pe care îl consideră invenţie a ideologiei comuniste, pentru a menaja naţiunea maghiară, pentru a-i scuza atrocităţile comise faţa de populaţia românească şi evreiască. Aflăm date interesante despre colonizările în Ardeal (circa 400.000 de oameni), majoritatea rămânând aici şi dupa revenirea Ardealului de Nord sub administraţie românească, graţie ajutorului dat de dr. Petru Groza, care, devenind prim-ministru, a lansat formula Uniunii Vamale Româno-Maghiare, prin care maghiarii colonişti au devenit cetăţeni români (legea prevedea ca cetăţenia română să le fie acordată tuturor maghiarilor care îşi aveau domiciliul pe teritoriul României, la 6 martie 1945). Despre această situaţie a vorbit şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, care, într-o cuvântare ţinută la Cluj, la 11 iunie 1946, considera „imperios necesară expulzarea celor aproape 400 de mii de unguri aduşi în Transilvania de către Horthy, în timpul Diktatului de la Viena” (p.102). Raoul Şorban arată că, de fapt, colonizările reprezintă (sau reprezentau) o dimensiune a politicii maghiare din toate timpurile. În eforturie lor de refacere a Ungariei Mari, maghiarii au sustinut apoi crearea unui „coridor” care să lege Budapesta de ţinuturile din România, cu o populaţie compact maghiară.

5. Câteva informaţii literare. Alături de informaţiile istorice propriu-zise, Raoul Şorban ne oferă suficiente informaţii de istorie literară. Pe baza mărturiilor sale, pot fi identificatre două poezii inedite semnate de George Coşbuc. Aflăm apoi dat interesante despre Ion Chinezu, Lucian Blaga (care semnase, la un moment, dat un contract cu ESPLA, pentru scrierea unei cărţi despre bisericile de lemn româneşti din Ardeal, proiect care nu s-a mai materializat) etc. Din păcate, informaţiile literare nu sunt totdeaunaa exacte. Am să dau câteva exemple. La p. 54, autorul spune despre Olga Caba, prima lui soţie: „O bună scriitoare, cu cel puţin 6-7 romane, publicate numai la Cartea Românească. Nu se vorbeşte de ea nici măcar în Dicţionarul literaturii române. Păcat!” Interviul care conţine această informaţie este din anul 1997. Cu doi ani în urmă, apăruse Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995). Dacă la acest dicţionar se referă Raoul Şorban, trebuie spus că el nu are dreptate. La p. 421-422, există un articol sintetic, scris chiar de mine, care tratează activitatea literară de ansamblu a Olgăi Caba. Care activitate nu conţine „6-7 romane”, cum scrie fostul soţ al scriitoarei, ci un jurnal de călătorie, un volum de versurri, unul de nuvele şi patru romane.

La p. 123, aflăm o informaţie legată de Tribuna Ardealului, singurul cotidian românesc apărut la Cluj, în timpul Diktatului de la Viena. Autorul scrie: „> (noii publicaţii, n. I.R.) a fost tot Emil Haţieganu, care s-a oprit la >, condusă, până în anul 1940, de Ion Agârbiceanu, adăugând însa numelui vechi şi pe cel al Ardealului, pentru a se şti că e vorba de o serie nouă” (p. 123). Recunosc că problema seriilor revistei Tribuna, întemeiată de Ioan Slavici, nu este încă clarificată în istoriografia noastră literară, dar trebuie spus că în 1940 a apărut, la Braşov, o altă Tribună, care se revendica a fi continuatoarea celei conduse, până în 1940, de Ion Agârbiceanu!

6. Concluzii. Lucrarea lui Constantin Mustaţă conţine şase interviuri luate de autor în răstimpuri diferite (1987, 1988, 1997 – două, , 2001 şi 2002). La acestea se adaugă câteva interviuri realizate de alţi ziarişti pentru revista Nu (1991), Adevărul de Cluj (1995), Cetatea culturală (1997), Adevărul (1990), Europa (1991), Euxin (1997), Jurnalul Naţional (1996). Atât interviurile proprii, cât şi cele ale altora, ar fi trebuit publicate în ordine strict cronologică, pentru a putea urmări consecvenţa autorului în atitudini, informaţii etc. Interviurile trebuiau adnotate cu rigoare ştiinţifică.

E de remarcat faptul că foarte multe idei, cifre şi informaţii din acest volum de interviuri se regăsesc în alte cărţi publicate de Raoul Şorban: Fantasma imperiului ungar şi casa Europei (Editura Globus, Bucureşti, 1990), Chestiunea maghiară (Editura Valahia, Bucureşti, 2001), respectiv Invazie de stafii. Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii (Editura Meridiane, Bucureşti, 2003).

Nu sunt istoric de meserie, pentru a urmări veridicitatea datelor furnizate de autor, dar probabil că acestea sunt exacte, din moment ce nu au existat istorici care să le conteste. Oricum, cred că datoria autorului era să indice de fiecare date sursele pe baza cărora lansează cifre şi date, mai ales în probleme atât de controversate (Diktatul de la Viena, chestiunea Holocaustului în România etc.), după cum şi intervievatorul avea obligaţia de a solicita sursele acelor cifre. Ce pot să constat este că unele cifre diferă de la un interviu la altul, ceea ce pune, într-un fel, sub semnul întrebării credibilitatea acestora. De pildă, în interviul din 1997, Raoul Şorban afirmă că „au murit ori au dispărut pe pe frontul sovietic, ca soldaţi ai regatului Ungar, peste 100 de mii de tineri români din Transilvania de Nord” (p. 20), iar într-un alt interviu din acelaşi an, acordat Sandrei Cristea, pentru revista Euxin, autorul afirmă: „Armata a II-a Maghiară avea 256.000 de oameni, din care 170.000 de români, din care revin în ţară 20.000! Şi 150.000 nu revin până azi! (p. 167). În interviul din 1988, despre care Constantin Mustaţă spune că a fost capturat de Securitate şi recuperat ulterior, se dă tot cifra de 150.000 („peste 150.000 de tineri româniau căzut pe front ca soldaţi ai armatei regale ungare” (p. 197). Care este cifra exactă a românilor morţi sau dispăruţi, care fuseseră încorporaţi în Armata a II-a Maghiară?

Oricum, lucrările lui Raoul Şorban merită citite cu atenţie, pentru problemele grave pe care le ridică.

Conştient de importanţa moştenirii sale culturale, voi pregăti, în cadrul unui amplu proiect de valorificare a moştenirii culturale a marilor personalităţi româneşti, o ediţie cuprinzând articole, interviuri, scrisori, amintiri şi eseuri răspândite prin reviste de-a lungul anilor, de la debutul în Tribuna Ardealului, până la ultimul interviu din cotidianul Ziua (15 iunie 2006), interviu consacrat moştenirii Fundaţiei Gojdu.

ILIE RAD

__________________

Dr. Ilie Rad (n. 1955 ) Istoric literar, editor, specialist în istoria jurnalisticii. Cãrţi reprezentative: „Peregrin prin Europa”, „Memorialistica de rãzboi în cultura românã”, „Stilisticã şi mass-media”, „Aron Pumnul” — monografie, „La un ceai cu Ştefan J. Fay”, „De la Moscova la New York”.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: