Mircea Popa: „În apărarea memoriei lui Raoul Şorban”

Am în faţă două articole pline de invective şi calomnii la adresa unui mare om de cultură, patriot şi apărător al drepturilor minorităţilor, Raoul Şorban, care este atacat şi calomniat în mod laş şi dezonorant, imediat după moartea sa. Unul dintre articole este subintitulat chiar „În loc de necrolog” şi aparţine lui Michael Shafir, despre care aflu, potrivit notei de subsol, că este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai”, articol apărut în revista „22″, nr. 857 din 1/7 august 2006. Celălalt, semnat de Bogdan Tibor, a apărut sub titlul „Barca lui Svindler”, în cotidianul maghiar „Uj Magyar Szň”, iar defăimarea omului de cultură Raoul Şorban se face într-un stil lamentabil, de procuror inchizitorial, într-un moment în care trupul celui defunct nu se răcise încă şi, prin urmare, nu putea să răspundă, cum i-ar fi plăcut s-o facă, calomniatorilor săi. Acesta e declarat nici mai mult nici mai puţin „impostor”, „turnător la Securitate”, ins fără calificare universitară temeinică, şovin şi naţionalist. Să le luăm pe rînd. Cel dintîi uzurpator de valori, Michael Shafir, pune în circulaţie o adevărată legendă inventată de el (susţinută, poate, de peste Ocean, din cercurile revizioniste şi extremiste maghiare, de un transfug, pe nume Randolph Branham, cu care Raoul Şorban a avut mai multe dispute, tranşate vizibil în favoarea sa), precum că Raoul Şorban şi-ar fi inventat singur meritele de salvator de evrei şi că titlul de „Drept între Popoare” nu l-ar fi meritat. A citit dl Shafir depoziţiile creatorului Institutului de Iudaistică din Cluj, Moshe Carmilly-Weinberger, şi ale altor martori oculari, care s-au bucurat de aceste servicii? A citit dl. Shafir referatul conaţionalilor săi de la Ierusalim prin care este recomandat Raoul Şorban pentru această demnitate? Crede dînsul că, într-o ţară a luptei pentru adevăr şi pentru reaşezarea exactă a victimelor Holocaustului în raport cu realitatea faptică, oamenii puşi să discearnă adevărul de fanfaronadă şi minciună s-ar fi putut înşela, aşa cum se înşeală în chip otrăvit dl. Shafir acum?

Alt act de acuză şi calomniere a lui Raoul Şorban priveşte colaborarea sa cu naziştii, lucru incredibil ieşit din gura ambilor calomniatori. Raoul Şorban a avut întotdeauna o poziţie democratică, uşor de urmărit în presa timpului, iar faptul că pentru scurtă vreme a avut funcţia de secretar al rezidentului regal la Cluj, este totuşi altceva şi nu-i îndreptăţeşte pe cei doi să-l acuze fără probe. Tot fără probe este acuzat că ar fi obţinut ranguri universitare, între care şi demnitatea de rector al Institutului de Arte Plastice de la Cluj, pe care l-a şi organizat şi unde a fost numit de noile forţe comuniste, care, dacă l-ar fi bănuit a fi colaborat cu naziştii, evident că nu ar fi făcut-o. E apoi de mirare că un om închis o dată de legionari şi de alte trei ori de comunişti să fi devenit informator al Securităţii? Cît priveşte citatul din memoriile lui I. D. Sîrbu, aici, el n-are nicio relevanţă, nefiind bazat pe informaţii autentice, ci doar pe simple bîrfe, iar pana ascuţită de „ironist” a autorului „Memoriilor unui jurnalist fără jurnal” e arhicunoscută. A nega demnităţile obţinute în viaţă de Raoul Şorban, precum acelea de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” sau al Universităţii din Oradea, ca şi titlul de Cetăţean de onoare al municipiilor Cluj-Napoca, Gherla şi Turda, şi a bagateliza titlul de Cetăţean de onoare al Israelului, atribuit în 1990, este de asemenea im gest necugetat pentru aceşti improvizaţi judecători de istorie.

Cea mai gravă acuză adusă de Michael Shafir este următoarea: „Şorban a fost şi a rămas pînă la ultima suflare, un şovin”. Aici dl. Shafir se află într-o mare eroare şi, probabil, n-a avut timpul necesar, nici răbdarea, de a urmări atent toate luările de poziţie ale lui Raoul Şorban, ci s-a mulţumit cu preluări luate de-a gata de la unii din colegii săi maghiari. Citind cu creionul în mână cărţile împotriva cărora s-a ridicat Raoul Şorban, nu va putea ajunge decât la aceeaşi concluzie ca şi el: calomniatorii şi contestatarii drepturilor istorice româneşti în toate timpurile şi în toate locurile, pătrunşi de ură de rasă, şi de un şovinism notoriu, de o discriminare rasiala cruntă, cu propuneri concrete de ştergere a naţiei româneşti şi de eliminare a acesteia din viaţa Ardealului, nu puteau primi decât replica demnă, dar dură, fără menajamente, a intransigentului Raoul Şorban. Una este să duelezi cu cineva cinstit, cu elegantele florete, şi alta să fii lovit cu ciomagul pe la spate sau să ţi se împlânte un cuţit în spinare. Grămada de calomnii şi falsuri istorice, de răutăţi şi blasfemii la adresa poporului român debitate în timp de adepţii Ungariei Mari şi de nostalgicii situaţiei ante-Trianon nu puteau să se bucure de trecere în ochii unui demn apărător al cauzei româneşti. Sau numai pentru că a apărat această cauză, el poate fi calificat „şovin” ? Dar cei care au provocat discuţiile? Cei pe care i-a cunoscut direct în timpul Diktatului de la Viena şi care l-au oripilat cu atitudinea şi gesturile lor? Merită ei apăraţi acum, când poziţia lor a fost tocmai contrara, domnule Shafir şi domnule Bogdan Tibor?. A susţine astăzi în presa maghiară din România o aberaţie mai mare ca aceasta care urmează: „Antimaghiarismul a devenit politică de stat şi făţiş, începând cu anii ‘90…” – este de neconceput într-o ţară în care minoritatea maghiară a beneficiat” de toate drepturile, ba chiar de o discriminare pozitivă. Poţi să scrii cu ingenuitate, dacă nu cu rea-credinţă, o asemenea enormitate, cînd un partid creat pe baze etnice (aici nu aveţi nimic de spus?, domnilor comentatori!) a fost mereu la putere, ia oamenii lui ne-au reprezentat chiar la nivel european? Articolele citate de noi sunt scrise cu rea-credinţă, cu resentimente otrăvite, ce nu şi-ar fi avut locul în presa noastră. Ele maculează pe nedrept memoria şi cinstirea unui om care, până la proba contrară, râmâne pentru noi un exemplu de intransigenţă şi demnitate civică.

MIRCEA POPA

%d blogeri au apreciat asta: