Vlad Pohilă: „Am avut norocul să-l cunosc….”

Dacă aş scrie o carte cu subiectul „Am avut norocul să-i cunosc…” – şi într-adevăr am avut norocul să cunosc mulţi oameni extraordinari, numeroase personalităţi remarcabile -, ei bine, dacă ar fi să fie… aş deschide această carte, obligatoriu, cu un eseu despre profesorul Raoul Şorban.

Acum treizeci de ani, în Rusia…

Întâmplarea a avut loc cu exact trei decenii în urmă. Trecuse un an de când absolvisem facultatea, la Chişinău, şi de un an lucram, mai mult la Moscova, ca ghid şi translator la Biroul de turism pentru tineret „Sputnik” (omologul BTT-ului din România). Era un sfârşit de vară, deosebit de frumos, devenit şi de neuitat: atunci am avut şansa unică de a fi, în Rusia, ghid şi interpret pentru un grup de studenţi şi profesori de la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Aveau o excursie pe traseul Moscova – ZagorskLeningrad (Petersburg) – Moscova.

Nu era un grup turistic tocmai obişnuit, măcar şi pentru că programul lui prevedea vizitarea unor obiective (muzee de artă, expoziţii itinerante, palate ale ţarilor ruşi etc.) pe unde nu ajungeau chiar toţi turiştii străini. De exemplu, un Muzeu de artă „populară” (de fapt, de artă bisericească, sau cu conţinut religios) – la Zagorsk, oraş la vreo sută de kilometri de Moscova, numit acum Serghiev Posad, celebru pentru că este, de-a lungul a patru secole, reşedinţa patriarhilor ruşi. Excursia includea şi o vizită la Muzeul de arte frumoase „Puşkin” din Moscova, cu o excepţională colecţie de picturi ale impresioniştilor şi ale postimpresioniştilor francezi, ale expresioniştilor germani şi scandinavi etc. La fel, şi la Muzeul Rus din Leningrad, în care erau expuse sute de creaţii ale avangardiştilor ruşi, infinit mai multe decât în Galeriile Tretiakov din Moscova, vizitate cam de toţi turiştii. Grupul de la „Grigorescu” era format din 32 de persoane, preponderent studenţi, dar şi câţiva doctoranzi şi doi profesori. Dintre acei studenţi am putut urmări evoluţia profesională a lui Cristian Velescu – critic şi istoric de artă, pictor, poet, prozator, muzician. Apoi, pe cea a Magdei Cârneci – îl cunoşteam, nominal, pe tatăl ei, ca poet şi traducător din Charles Baudelaire, şi nu m-a mirat defel că Magda a ajuns şi ea nu numai critic de artă dar şi o poetă de seamă (dacă nu mă înşel, semnează /şi/ cu numele Magdalena Ghica). Mai era fiica prof. Paul Constantin, am reţinut că avea o specializare rarisimă pe atunci, în lumea comunistă – design vestimentar, din câte ştiu, şi-a continuat studiile postuniversitare la Paris. Mai era un doctorand care, plecând din ţară, fugind de comunism, a făcut o frumoasă carieră didactică şi de cercetare în lumea egoistă a capitalului – mai întâi în Italia, apoi în Germania. Responsabil de acest grup, de excursia studenţilor de la „N. Grigorescu” era prof. dr. Raoul Şorban, secundat de prof. dr. Paul Constantin. Ambii extrem de simpatici, însă prof. Raoul Şorban mi s-a părut din start nu ştiu cum mai deschis, mai pitoresc, mai ieşit din comun.

Excursia a durat două săptămâni – timp suficient pentru a ne cunoaşte destul de bine, reciproc. Contactul cotidian mi-a prilejuit numeroase tangenţe cu prof. Raoul Şorban, iar acestea au culminat, cred, la Leningrad, în timpul unei plimbări pe artera principală a oraşului – faimosul Nevski Prospekt, adică bulevardul Nevski -, descris în mai multe capodopere ale prozei şi poeziei ruse: poeme de Puşkin, nuvele de Gogol, romane de Dostoievski…

Aşadar, ne plimbam pe Nevski Prospekt, dinspre Amiralitate şi fortăreaţa Petru şi Pavel spre Gara Moscova. O pură coincidenţă, cred, făcuse să fie ziua de 3 septembrie. În acel an, 1976, tocmai terminasem nişte cursuri speciale de muzeistică la Moscova şi Leningrad, cunoşteam destul de bine aceste oraşe, muzeele lor, extrem de numeroase şi foarte bogate, alte remarcabile obiective de interes turistic.

În linii mari, ştiam deja cine e Raoul Şorban. Cu câteva zile în urma, intrasem cu el şi cu câţiva studenţi de la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”, într-o librărie în care se vindeau cărţi din ţările comuniste („frăţeşti”), inclusiv din România. Librăria se numea, desigur, „Drujba” („Prietenie”) şi se afla în chiar inima Moscovei – la un kilometru de Kremlin şi la jumătate de kilometru de „Moskovski soviet” – Primăria capitalei sovietice! M-am oprit la vitrina cu cărţi de artă şi… m-am gândit încă o dată ce surprize plăcute îţi oferă uneori întâmplarea. Prima carte ce atrăgea atenţia vizitatorului acestei librării era una a profesorului Raoul Şorban! O văd şi acum… era o traducere în franceză a monografiei-album Friedrich von Boemhes, tipărită în Editura Meridiane, cred că în 1975… I-am arătat-o, emoţionat, profesorului şi pentru că spusesem ingenuu: „Domnule profesor, e în vânzare şi o carte a Dvs.!” – de parcă i-aş fi anunţat un debut editorial -, Raoul Şorban a făcut, în replică: „A, da, e într-adevăr o carte a mea… Am vreo 20 de cărţi despre pictură şi despre pictori, de istoria artei…” Am recunoscut, cu francheţe, jenat, că nu-l cunoşteam ca autor de monografii de artă.

După invadarea, în august 1968, a Cehoslovaciei, de către URSS şi aliaţii ei, dar între care nu s-a înscris şi România, la Chişinău a fost interzisă comercializarea cărţilor româneşti. Tot atunci au fost sistate abonamentele la presa periodică de la Bucureşti, până prin 1988 nu s-a organizat în Basarabia nici o expoziţie de artă românească, nu puteau veni în turneu teatrele, formaţiile de muzică populară sau uşoară, nici interpreţii de muzică serioasă… Astfel încât noi, basarabenii, procuram literatură românească, traduceri în română din literatura universală de aiurea: la Moscova, în Leningrad, la Kiev, în alte oraşe mari din fostele republici sovietice. Deoarece ne confruntam cu diverse probleme (şi de ordin financiar, şi cu transportarea acestor cărţi), fireşte, făceam rost, în primul rând, de literatură artistică, câte ceva din istorie şi/sau filozofie (astea din urmă fiind drastic selectate de o cenzură specială, care funcţiona în URSS chiar şi în domeniul comercializării cărţilor din ţările „socialiste frăţeşti”). Acum sper să fie clar de ce nu prea aveam cum să-l cunosc în 1976 pe istoricul şi criticul de artă Raoul Şorban: pe atunci, arta românească se reducea pentru mine, ca şi pentru majoritatea tinerilor basarabeni, la nume cu totul sonore: Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuşi, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Maria Tănase, Liviu Ciulei, Radu Beligan…

Mi-am procurat şi de acea dată, ca şi unii turişti de ai mei, la librăria din Moscova, mai multe cărţi editate la Bucureşti, inclusiv mini-monografia despre Fr. von Boemhes. „Aş putea să cumpăr şi eu un exemplar… al cărţii mele?”, m-a întrebat profesorul R. Şorban. „Cum să nu?”, i-am răspuns. „Dar două… trei exemplare?” Întrebarea mi s-a părut insinuantă, oricum, m-am interesat la librăriţă câte exemplare de Boemhes au în vânzare. Fuseseră aduse de la Bucureşti, de tot, zece exemplare, înaintea noastră cineva cumpărase deja două cărţi.

Peste câteva zile era să înţeleg „ciudatul” interes al profesorului Raoul Şorban pentru cartea sa, tradusă în franceză, tipărită la Bucureşti şi comercializată la Moscova: între timp, protagonistul, pictorul şi filozoful Friedrich von Boemhes plecase din România în patria sa istorică, în ţara strămoşilor săi – în Germania Federală de atunci, iar acest „act de înaltă trădare a patriei socialiste” a avut consecinţe nu dintre cele mai plăcute şi pentru autorul monografiei, pentru prof. Raoul Şorban. Mult mai târziu, în anul 2003, la Stoiana de lângă Cluj, la conacul lui Şorban, era să-l cunosc personal pe marele pictor german-român. Atunci, având complicitatea lui Raoul Şorban, i-am povestit maestrului Boemhes „cum l-am cunoscut la Moscova”… A ascultat cu gravitate nemţească şi totuşi, emoţionat, această istorioară, după care mi-a dăruit un album cu reproduceri ale unor tablouri excepţionale, apocaliptice, pictate deja după ce părăsise România.

* * *

Să revin însă, la Petersburg, Leningradul de atunci – 3 septembrie 1976.

Mergeam, aşadar, „fără grabă şi fără teamă”, cu profesorul Raoul Şorban, pe Nevski Prospekt.

Îmi erau foarte dragi românii din Ţară care se interesau de „locurile româneşti” sau, cum le mai ziceam – „intersecţiile româneşti” din Rusia şi Raoul Şorban nu era dintre cei pur şi simplu curioşi, era dintre cei sincer interesaţi, „sorbea” fiece amănunt pe această temă. La Moscova le arătasem, la vreo sută de metri de Kremlin, o casă din secolul XVII, unde lucrase ca „tălmaci”, la „Posolski Prikaz” („Departamentul soliilor”, prototipul Ministerului de externe de mai apoi), Spătarul Nicolae Milescu şi de unde plecase într-o expediţie devenită istorică, în Siberia şi China… Ceva „mai la vale”, le atrăgeam turiştilor mei atenţia la o frumoasă biserică, din sec. XVIII, cu hramul Sf. Nicolae, în a cărei curte fusese înmormântat Dimitrie Cantemir. La Petersburg, lângă vechea Universitate, se păstrase un palat somptuos, în care trăise Antioh Cantemir, fiul principelui moldovean, tot el diplomat de vază al Rusiei la Londra şi la Paris, şi primul poet rus în sensul adevărat al acestui cuvânt. La un capăt al bulevardului Nevski, unde se înălţa Amiralitatea, se află şi straşnica fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia krepost), transformată de ţarul Nicolae I în puşcărie. Aici au fost întemniţaţi mulţi ruşi rebeli, de la ţărani iobagi răsculaţi şi până la opozanţi ai autocraţiei din rândul intelectualilor – bunăoară, aş-zişii „decembrişti”, între care erau unii prieteni de ai lui Puşkin; un deţinut al acestei închisori, devenit celebru, fusese şi Dostoievski. Dintre români, deţinuţi ai fortăreţei Petru şi Pavel au fost cel puţin două personalităţi notorii: publicistul şi scriitorul Nicolae Zubcu-Codreanu, narodnicist (poporanist), originar din Basarabia, şi un diplomat, Diamandi, ambasadorul României în Rusia într-o perioadă extrem de tulbure – primul război mondial şi revoluţiile ruseşti din 1917. „Cu poporanistul e destul de clar… dar pe acesta, pe ambasador, de ce l-au băgat în fortăreaţa-închisoare?”, întrebau aproape că obligatoriu turiştii români. „Ei, astfel şi-a manifestat Lenin protestul în legătură cu unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918…”, era răspunsul. „Curioasă formă de protest, al ruşilor… a remarcat profesorul Şorban. Şi mai curios e că la fel „protestau” pe atunci, în 1918, şi ungurii, când transilvănenii se uneau cu Vechiul Regat. Complexe identice, abordări identice…”

De la Amiralitate şi fortăreaţa-puşcărie (transformată în anii de regim sovietic în muzeu), în una din primele case de pe bulevardul Nevski, i-am arătat profesorului Raoul Şorban cafeneaua Wulf, frecventată în epocă de cel mai iubit poet al ruşilor, Aleksandr Puşkin, iar mai târziu – şi de alţi mari poeţi ruşi, până la Blok şi Esenin… „Esenin e simpaticul cela de poet rustic, nu? Cel care avuse o idilă cu balerina Isadora Duncan… Până la urmă, şi-a pus capăt zilelor, într-un hotel din preajmă, dacă nu mă înşeală memoria…”, a comentat profesorul. Memoria nu-l înşela: hotelul Astoria, numit anterior l’Angleterre şi unde se sinucisese poetul Serghei Esenin (conform unor date mai recente, ar fi fost asasinat) se afla la câteva intersecţii de traseul nostru. Cu două zile în urmă, oprisem autocarul cu grupul de la „Grigorescu” lângă acest hotel: poate nu era locul cel mai indicat, însă aici le povesteam câte ceva despre noua literatură rusă, inclusiv despre poezia lui Esenin şi despre tragicul său deznodământ, De altfel, peste ani, profesorul Raoul Şorban avea să mă uimească continuu cu memoria sa fenomenală… – aşa mi s-a părut memoria sa şi la ultima noastră întâlnire, de la 1-2 iunie 2006.

* * *

…Urma să mergem spre o stradelă lăturalnică, Kuznecinîi pereulok, la casa lui Dostoievski, transformată în muzeu literar-comemorativ – unic la Leningrad şi unul din foarte puţinele în Rusia – dar pe care Oficiul de turism nu-l recomanda turiştilor pentru a fi vizitat. Şi aceasta în condiţiile în care erau recomandate cu insistenţă – numai la Leningrad! – vreo 60 de case şi locuri omagiale legate de personalitatea lui Lenin! Cât profesorul îmi povestea ce mult erau gustate romanele lui Dostoievski în tinereţea sa, în România interbelică, şi cât de pasionaţi sunt occidentalii de Fraţii Karamazov, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Jucătorul sau de Amintiri din casa morţilor, Însemnări din subterană etc., în special intelectualii din Germania (Federală), unde fusese într-o delegaţie puţin timp înainte de a veni cu studenţii săi în URSS, m-am gândit să ne abatem puţin din drum, să facem o deviere, un popas la hotelul Evropeiskaia (Europa). Era unul dintre cele mai luxoase hotele din Leningrad, unde erau cazaţi aproape că exclusiv „burghezii” – mai ales turişti din Vest, dar şi unii „burghezi sovietici”, nomenclaruştii de cel mai înalt rang. La barul de aici se servea cea mai bună cafea din oraş, preparată după reţete italiene, se putea bea un whisky… – ceva cu totul exotic pentru oamenii sovietici.

Pentru mine, însă, hotelul Europa se identifica esenţialmente cu un chioşc de ziare, din hol… Se vindeau acolo tot felul de publicaţii periodice străine, inclusiv „ziare burgheze”. Vă puteţi imagina ce însemna aceasta pentru un simplu om sovietic, dar mai ales pentru unul cu facultatea de jurnalism – să procuri, aproape că nestingherit, nu numai l’Humainite, Le Drapeau Rouge, l’Unita, Morning Star (ziare comuniste sau de stânga din Vest), dar şi Le Monde, Le Soir, Il Corriere della Sera, The Guardian!… Cel mai scump ziar sovietic era pe atunci Pravda, organul CC al PCUS – costa trei copeici, celelalte ziare – inclusiv cotidienele din „ţările socialiste frăţeşti”! – costau două copeici, pe când astea burgheze se vindeau la un preţ exorbitant… de 50-60 de copeici! (un salariu mediu era de circa 100 de ruble). Dar vă rog să mă credeţi că se merita!

Cumpărasem şi în acea zi de la Europa din Leningrad un braţ de ziare în diferite limbi, „socialiste”, dar, evident, şi „burgheze”. S-a întâmplat că deasupra vrafului să fie Trybuna Ludu, ziarul comuniştilor polonezi, şi cât aranjam ziarele ca să le pun într-o geantă, privirile mi s-au oprit la un titlu peste un text nu prea mare, strâns într-un chenar negru: „Zmarl Mao Tze Tung”. „Dom’ profesor, ca să vedeţi, a murit Mao, liderul chinez!…”, am exclamat atunci, în plină stradă. „Nu se poate…”, a făcut neîncrezător Raoul Şorban. „Ba da, iată, scriu polonezii… Mint şi ăştia, dar nu ca ruşii, de aceea îi cred pe polonezi…” „Cunoşti limba polonă? Ce înseamnă zmarly?” „Zmarly ar fi în română defunct, decedat, răposat”. „Înseamnă că e chiar aşa…”

Am mers ceva timp în tăcere, şi după ce am trecut de cel mai mare magazin universal din oraş, faimosul Gostinnâi Dvor, profesorul s-a oprit la colţul cu stradela unde era casa-muzeu Dostoievski. „Sper să nu te supere întrebarea mea… a început Raoul Şorban. De ce mi-ai spus cu un fel de bucurie despre decesul lui Mao? Poate nu ştii, dar Mao are mulţi adepţi în Occident, poate cu deosebire în Franţa: Jean-Paul Sartre, mulţi tineri, studenţi…” Avusesem deja ocazia să citesc din Franţa şi altă presă decât l’Humanite şi l’Humanite Dimanche, comunicasem cu unii intelectuali de la Paris şi i-am spus profesorului Raoul Şorban exact ceea ce credeam: „Ei, francezii îşi pot permite şi luxul de a avea simpatii aberante… Pentru noi, însă, Mao… Poate cu moartea lui se încheie încă o epocă oribilă în istoria omenirii. Acesta e răspunsul meu la nedumerirea Dvs., domnule profesor. Dar am şi eu o nedumerire: când v-am spus că a murit Mao, Dvs. de ce aţi zis că aşa ceva e imposibil?” În replică, a râs doar… avea un fel de a râde extraordinar de frumos. Peste puţin mi-a răspuns, totuşi: „Am zis şi eu aşa, ceea ce nu înseamnă că împărtăşesc această atitudine a francezilor, a unor francezi. Dar dumneata… ce ai dumneata cu China, cu Mao, ce legătura poţi să ai?” „Păi am cea mai directă legătură, am spus, fără ezitare. Pentru că am oroare de cultul personalităţii. Părinţii mei, multe rude de ale mele au suferit din cauza cultului lui Stalin: care s-au evacuat, în dreapta Prutului, lăsând totul baltă în Basarabia, care au fost deportaţi în Siberia… Mao a nenorocit cu cultul personalităţii sale un miliard de oameni… Iar acum, iată, şi în România, sunt nişte manifestări, nişte semne nu prea frumoase ale cultului lui Ceauşescu… şi aceasta, desigur, mă doare…” Brusc, profesorul a prins a se uita la mine altfel… ceva se schimbase în privirile sale senine, jucăuşe. După o scurtă pauză, mă întrebă: „Dar dumneata… cine eşti, de fapt: rus sau român?” Mai auzisem aceasta întrebare de la românii din Ţară, însă din gura unui profesor universitar, autor a 20 de cărţi, întrebarea îmi suna cu totul ciudat. „Domnule profesor, dar… mă jigniţi, am zis eu, sincer îndurerat. Cum să fiu rus? Sunt român… tocmai de aceea nu pot fi indiferent cum evoluează lucrurile în România, cu cultul personalităţii lui Ceauşescu… Dacă nouă, celor din Basarabia, nu ne este tocmai bine, măcar acolo să fie bine….” „Dar ai naţionalitate sovietică, nu-i aşa? De aceea vroiam să te întrebi: cum te simţi, lăuntric, cum te identifici – mai mult ca român sau…” Nu şi-a continuat gândul, pentru că efectiv l-am întrerupt: „Mă simt numai ca român, dom’ profesor… Ca şi părinţii mei, posibil ca şi bunicii mei pe care, ce-i drept, nu i-am apucat… Ai mei sunt originari din judeţul Soroca, acolo şi trăiesc, nu departe de vechea cetate… Cu sovieticii, cu ruşii am, în termenii lui Jean-Jacques Rousseau, doar un contract cetăţenesc… ei da, şi unul cultural… însă nimic mai mult, nimic ce ar ţine de suflet…”

Mi s-a părut – pe urmă am aflat că aşa i se păruse şi profesorului – că eram numai noi doi în tot Leningradul cela cu cinci milioane de locuitori… Nu o să uit nicicând privirea lui Raoul Şorban: în ochii lui străluceau lacrimi. „Desigur, ştiam că mulţi basarabeni au trebuit să se refugieze de Armata Roşie… ţin minte şi cum s-au refugiat… Ştiu, fireşte, că mulţi alţii au fost deportaţi în Siberia… De aceea credeam, greşit, că v-au înfrânt. Şi iată că azi, pe 3 septembrie 1976, aflu aici, în fosta capitală a Rusiei, că ruşii nu v-au înfrânt… Nu-ţi imaginezi cât de bucuros sunt, Vlade… [Până la acest moment mi s-a adresat exclusiv cu „domnul Pohilă”, „domnul ghid” (sovietic!…)]. Mâine am aniversare şi vreau să te invit să stăm seara împreună la vreun restaurant, unde zici tu că ar fi mai bine. Iar pe urmă… pe urmă… să ştii, Vlade, că de azi înainte îmi eşti pentru totdeauna prieten şi frate, frate şi prieten, cum vrei…”

M-a îmbrăţişat, pot spune, cu părintească afecţiune – eu aveam 23 de ani, profesorul – împlinea peste o zi 64 de ani. Cum sunt cam neîndemânatic de felul meu, am împrăştiat pe caldarâm maldărul de ziare şi cât le culegeam de pe jos, l-am auzit pe profesor spunând: „Şi când mai reuşeşti să citeşti atâtea ziare?! Căci, am observat, cheltui mult timp pentru pregătirea profesională, eşti un ghid foarte bine documentat pentru nişte oraşe ca Leningrad sau Moscova, cu atâtea muzee remarcabile. Însă dacă eşti ziarist, e firesc să citeşti cât mai mult… Printre altele, şi eu citesc multe ziare, am la Bucureşti abonament până şi la ziarul Moldova socialistă…” „Chiar nu aveţi ce face, domnule profesor?! Să pierdeţi timpul cu asemenea ziar!…”, a ţipat ziaristul din mine. „Dacă îţi mai spun că uneori, serile, mai ales, ascult şi Radio Chişinău… a continuat Raoul Şorban. Nu te mira, e un principiu al meu: măcar astfel nu cedez Basarabia ruşilor. Nu ştiu ce cred alţi români, însă eu, ca român din Ardeal, trecut prin focul altei ocupaţii străine, maghiare, nu am dreptul moral să cedez Basarabia…” Îl ascultam fascinat, ca vrăjit… nu ştiu ce aş fi dat să nu se oprească… Statuie din Leningrad să fi fost, şi tot ţi se ridica un nod în gât la auzul unor asemenea cuvinte! Copleşit de emoţii, nu i–am mai putut spune nimic şi aşa, în tăcere, ne-am continuat drumul spre Casa-muzeu Dostoievski…

* * *

Aici mă văd nevoit să fac o pauză, şi nu numai pentru că amintirile, emoţiile m-au năpădit cum năpădesc tăriile, toamna, stoluri de păsări. Ţin să menţionez că în următorii 30 de ani profesorul Raoul Şorban mi-a demonstrat neabătut această atitudine: de frate şi prieten; incredibil pentru mine (posibil, şi pentru alţii), dar m-a tratat mereu, de-a lungul anilor, de la egal la egal… Vreau să cred că am putut să fiu vrednic, demn de încrederea, căldura, prietenia, afecţiunea cu care m-a tratat profesorul Raoul Şorban; oricum, am încercat continuu să-i răspund pe potrivă la aceste extraordinare sentimente. Mai mult încă, pot spune că Raoul Şorban a avut o atitudine mai aparte nu numai faţă de mine, dar şi faţă de alţi basarabeni… cel puţin faţă de cei pe care i-a cunoscut, pe unii – prin intermediul meu. Buna, frumoasa, emoţionanta sa atitudine şi-a manifestat-o şi în corespondenţa pe care am purtat-o, de-a lungul anilor, şi în timpul întâlnirilor pe care le-am avut, şi în câteva emisiuni acordate la radio şi TV, după 1990, dintre care păstrez un impresionant interviu al său pentru Radio România Actualităţi, la emisiunea „Cum vă place?”. Pentru a-mi ilustra cumva afirmaţiile, voi reproduce o dedicaţie a profesorului, pe care mi-a scris-o pe cartea sa O viaţă de artist: între Munchen şi Maramureş (Bucureşti, Editura Meridiane, 1986). Mă grăbesc să precizez că acest cadou l-am primit prin poştă, instituţie care – lucru bine ştiut de cei care au trăit în anii de comunism sovietic şi ceauşist -, era expusă unei oribile cenzuri; îmi amintesc, de pildă, abrevierea Dlui, din faţa numelui destinatarului, era constant subliniată cu o linie groasă, de obicei roşie, ca drapelul URSS…

Iată însă dedicaţia:

„Bucureşti, 17 oct. 1988

Ochii care nu se văd nu se uită întotdeauna! Vlad Pohilă este prietenul meu invizibil (şi totuşi!) pe care nu-l uit, nu încetez să-l stimez şi să-l iubesc cu statornică credinţă şi cu speranţa că nu vor trece încă 10 ani (după cum au şi trecut 12) până ne va fi dat să ne revedem.

Cu o frăţească îmbrăţişare

de la Raoul Şorban”.

* * *

… La 4 septembrie 1976, seara, am marcat ziua de naştere a profesorului. Nu voi reproduce aici crâmpeie de amintiri – ce au vorbit studenţii şi doctoranzii lui Raoul Şorban, ce a zis subsemnatul, cum a punctat discuţia noastră omagiatul. Precizez doar că am stat într-un simpatic restaurant pe un vaporaş, pe Neva – fluviul care străbate oraşul, nu prea departe de „Călăreţul de aramă”, capodoperă a sculptorului francez Falconet, inspirată de personalitatea gravă a lui Petru cel Mare, ţarul rus reformator, tot el şi ctitor al Petersburgului. Restaurantul se numea „Demianova uha”, adică, în traducere, „Ciorba (pescărească) a lui Damian”, după titlul unei fabule de Ivan Krâlov, un contemporan de al lui Puşkin, Lermontov, Gogol. De ziua de naştere a prof. Raoul Şorban nu am comandat „ciorbă a la Damian” (era şi seara…), în schimb ne-am delectat cu alte specialităţi de peşte – în genere, bine preparate în Rusia. Nu mai e cazul să insist cât ne-am delectat vorbind cu profesorul şi, poate cel mai mult – ascultându-l.

Un subiect care merită a fi rememorat l-ar constitui impresiile bucureştenilor despre Leningrad şi Moscova. Studenţii se exprimau tranşant, însă diferenţiat: de la „Vai, ce minuni am putut vedea în Rusia!…” până la „Nu prea au ruşii artă… Mai mult creaţii „de împrumut”, de inspiraţie occidentală, dacă nu chiar făcute de străini sau aduse din alte ţări…” Cei din urmă degeaba se fereau la început de mine, căci în realitate, aşa cum s-au putut convinge foarte curând, aveau în mine un complice. De la cursurile pe care le trecusem în acel an, ştiam care este adevărata origine a multor valori inestimabile din Muzeul tezaurului Rusiei, din Kremlin (numit în rusă cumva metaforic, deci, şi mai confuz – Kremliovskaia Orujeinaia Palata). Astfel, unele valori calificate oficial „daruri ale domnilor moldoveni şi munteni pentru ţarii ruşi” erau, de fapt, piese din tezaurul României, adus în 1916, „spre păstrare provizorie” în ţara aliată. La giganticul Muzeu Ermitaj, din Leningrad, unii turişti germani mai în vârstă identificau, stupefiaţi, tablouri sau sculpturi pe care le văzuseră înainte de 1945 în Galeria Zwinger din Dresda… A comenta deschis asemenea „descoperiri” (sau „amănunte”, cum obişnuiau să le numească ruşii) era, desigur, un risc – şi pentru ghizi, şi pentru vizitatori -, ceea ce nu însemna că nu se discuta în genere acest subiect. Nu-mi permiteam să abordez subiectul cu bulgarii, în schimb îl savuram cu turiştii polonezi, bunăoară, şi, fireşte, cu românii, pe care îi consideram, fără excepţie, „ai mei” şi, în consecinţă, demni de toată încrederea. Şi dacă studenţii de la „Grigorescu” vorbeau pe această temă fie intuitiv, fie având confirmări în nişte cataloage occidentale, aflate şi în biblioteca institutului lor, prof. Raoul Şorban era dintre cei care văzuse, până la cel de al doilea mare război mondial, unele capodopere ale artei occidentale, în altă parte decât în Ermitaj!

Din povestirile profesorului am înţeles că vizitase, cu diferite ocazii, mai multe ţări din Europa şi la un moment dat l-am întrebat ce impresie îi lăsase Rusia, comparativ cu alte civilizaţii europene. „Dar care Rusie? mi-a răspuns el printr-o întrebare. Căci una este Estonia şi cu totul alta e Rusia ca atare. Numai că… fireşte, Estonia nu e Rusia, cum nici voi, basarabenii, nu sunteţi Rusia… În Rusia însăşi există câteva Rusii: una e Moscova, alta e Leningradul…” M-a surprins această observaţie privind decalajele, contrastele ce existau (şi mai există) nu numai în cadrul amalgamaticului URSS, dar şi în perimetrul Federaţiei Ruse. Pe urmă am aflat că vizitase Estonia, în 1968, împreună cu dna Eva Şorban, dar în rest profesorul nu văzuse nici măcar Tula sau Oriol, oraşe considerate „din preajma Moscovei”, acestea fiind centrele guberniilor în care avuseseră latifundii contele Lev Tolstoi, respectiv, un alt aristocrat rus, poate şi mai subţire, şi el literat – Ivan Turgheniev. Deja aici, la vreo 200-300 kilometri de marea capitală rusă, se putea vedea o cu totul altă Rusie. Ce să mai vorbim de Tambov, bunăoară – baştina lui Cehov, oraş situat la vreo 500 de kilometri de Moscova!… Sau de aşezările ruseşti de pe Volga, ori despre cele din Ural, Siberia

Fiind o ţară mare şi complicată, este greu să-ţi formezi o impresie sigură despre Rusia, a continuat Raoul Şorban. „Totuşi, două impresii generale aş putea să ţi le spun… cu un risc minim de a greşi. Prima ar fi aceasta: deşi se declară, ca şi la noi, că „totul se face pentru om, pentru binele lui”, în realitate aici cele mai multe sunt potrivnice comodităţii oamenilor, fericiţi în ziare dar foarte necăjiţi în stradă. De pildă, o uşă care s-ar părea că trebuie împinsă, dar se dovedeşte că o deschizi numai dacă tragi de ea… Sau felul cum e făcut traseul cu autocarul, pentru turişti: poate din raţiuni strategice, dar am mers pe un itinerariu în care cele mai multe monumente se pot vedea din spate… Şi a doua impresie: în pofida unei mari literaturi clasice, în pofida unor impresionante opere de artă şi cultură în muzee, în viaţa de toate zilele aici, să nu-ţi fie cu supărare, „niet kultura…”

Cum era să-mi fie cu supărare?… Am raportat adeseori aceste impresii ale unui intelectual român de marcă la banalul cotidian rusesc, în care m-am aflat vreo şase ani. De câte ori mi-am amintit de spusele lui Raoul Şorban, de câte ori i-am dat dreptate!

* * *

Peste câteva zile „grupul meu şi al profesorului R. Şorban” avea să părăsească Petersburgul, iar peste încă o zi – şi Rusia, cu avionul de la Moscova. În ultima seara stăteam cu turiştii-studenţi în barul de la hotel, „la un pahar de vorbă” (de altfel, beam Saperavi, un vin georgian, o varietate din cele care plăcea şi lui Stalin!), când am fost solicitat de profesorul R. Şorban. Şi-a cerut scuze pentru că m-a scos „de la voia bună tinerească”, adăugând că vrea să-mi facă, la despărţire, un cadou. „Cam neobişnuită, mica mea atenţie, a precizat profesorul, deoarece nu e pentru tine ci… pentru mama dumitale. I-o dai şi-i spui că e de la un profesor din Bucureşti, pentru că a crescut, în ciuda acestor vremuri, un fiu ca tine…” Abia atunci i-am mărturisit că mama şi tata au crescut, chiar că în pofida unor vremuri oribile, nouă copii: cinci fiice şi patru feciori, eu fiind mezinul, şi al şaptelea „în lista generală”. Când ne-am revăzut la Bucureşti, în toamna lui 1989, i-am spus profesorului Raoul Şorban că mama îşi punea cu mândrie, acolo, în satul meu matal, la sărbătorile creştine peste an, marama pe care i-o dăruise profesorul de la Bucureşti. Mama s-a prăpădit chiar în vara lui 1989; era cu doi ani mai tânără decât generosul profesor. Tata avea să se călătorească în toamna lui 1994, la 83 de ani, fiind din 1911. Dumnezeu să-i odihnească pe cei dragi şi vrednici, plecaţi fără întoarcere dintre noi…

Atracţia polilor

S-ar putea să fi citit cândva, pe undeva, despre acest fenomen – atracţia polilor, a extremităţilor, însă cu timpul mi se formase o idee aproape că fixă: există această atracţie ce sfidează distanţele, depărtările, graniţele, barierele, piedicile… Fenomenul (dacă e fenomen, sau poate altceva, nu mai contează) mi s-a părut deosebit de edificator în relaţiile dintre comunităţi, deşi, desigur, se regăseşte şi în raporturile dintre oameni.

Despre „atracţia polilor” românimii, despre diferite aspecet şi amănunte vizând relaţiile spirituale, sufleteşti ale transilvănenilor şi basarabenilor am vorbit în mai multe rânduri cu prof. Raoul Şorban, după decembrie 1989. Odată, când i-am arătat şi o carte, cu acest subiect – Lumini modelatoare: Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) şi Transilvania (Chişinţu-Bucureşti, 2002), după ce a răsfoit-o, profesorul mi-a zis: „Probabil că nici un cronicar nu va consemna relaţia tatălui meu, Guilelm Şorban, cu Basarabia… Însă el ştia, la sigur că i-a spus în timpul vieţii cineva, un politician sau poate un intelectual basarabean, că încă pe atunci, în primii ani după Unirea din 1918, melodiile sale sunt cântate şi în Basarabia. Cum erau cântate şi în Bucovina, şi printre românii din Voivodina, şi de către aromânii din Macedonia, din Grecia…” L-am asigurat că piesele Mai am un sigur dor, Pe lângă plopii fără soţ, Pe umeri pletele curg râu etc. fac parte din repertoriul favorit, „casnic”, „familial”, dar şi public (colective corale, interpreţi consacraţi) al basarabenilor şi acum, că eu le-am auzit de la părinţii mei, care le ştiau de la părinţii lor. În anii de regim bolşevic, atunci când în RSS Moldovenească se inocula o teribilă alergie la tot ce e românesc (stimulată, de altfel, şi de autorităţile de azi de la Chişinău), tocmai popularitatea ieşită din comun a acestor piese le-a menţinut în repertoriul public. Erau incluse şi în manuale de muzică pentru şcolile medii de cultură generală sau de specialitate, dar printr-un truc (posibil, premeditat): cu indicaţia „versuri de Mihai Eminescu /G. Coşbuc etc./, muzică populară” – evident, pentru a nu se întreba lumea cine este, de unde este Guilelm Şorban…

Cum am menţionat şi în capitolul dinainte, prof. Raoul Şorban avea o clară predispoziţie pentru Basarabia, chiar o fascinaţie a ei; cât l-am cunoscut, a manifestat continuu cel mai viu interes faţă de soarta basarabenilor şi de câte se întâmplă la noi. Când îmi spusese la Leningrad, în septembrie 1976, că ascultă, uneori, serile, Radio Chişinău, sincer să fiu, l-am tratat cu o doză de neîncredere. Şi iată că prin 1985, primesc de la el un plic în care era o scrisoare în scrisoare. Mă ruga să transmit cea de a doua scrisoare unei crainice de la Radio Chişinău, Tamara Bârzoi. Venise în capitala basarabeană de la Cernăuţi, unde era şi mai dificil să te manifeşti ca om de creaţie, ca promotor al culturii româneşti. Frumoasă şi la chip, şi la voce, şi în comportament, dna T. Bârzoi era la noi, cu certitudine, crainica cea mai îndrăgită şi mai apreciată de toţi radioascultătorii. Prof. Raoul Şorban îi elogia o emisiune concretă: „La vatra horelor”, o emisiune gen „Melodii preferate”, însă axată exclusiv pe folclorul nostru muzical, şi pe care dânsa o prezenta în fiece sâmbătă, timp de o oră. I-am transmis scrisoarea, îmi amintesc cât de emoţionată era artista citind aprecierile elogioase ale unui profesor de la Bucureşti, specialist în studiul artelor. Erau însă acele timpuri incredibile când o laudă din România – oricât de obiectivă, oricât de motivată, lauda – putea să dăuneze unui intelectual din Basarabia şi dna Tamara Bârzoi s-a mulţumit să păstreze scrisoarea în arhiva personală, o fi arătat-o poate celor mai apropiaţi oameni. În 1989, la Bucureşti, i-am povestit lui Raoul Şorban că a adus, prin scrisoarea sa, o mare bucurie unei mari artiste de la Chişinău.

De altfel, mai în glumă, mai în serios, prof. Raoul Şorban zicea că a cunoscut şi a îndrăgit Basarabia datorită unor artiste venite de la Chisinau. Era vorba, după cum îmi lămurise, de nişte balerine, invitate din Basarabia pentru trupa de balet, nou-formată, prin 1920, a Operei de la Cluj. Ceea ce-mi spunea la modul cel mai serios despre Basarabia – şi mi-a repetat-o de câteva ori – e că tragedia basarabenilor, rupţi la 28 iunie 1940 din corpul României, urmare a acelui violent ultimatum dat de Stalin României, da, tocmai această tragedie l-a ajutat să suporte cumva mai uşor Dictatul de la Viena, l-a pregătit şi l-a fortificat moraliceşte când, aidoma altor trei milioane de români din Ardealul de Nord, el s-a văzut sub ocupaţia horthistă.

În toamna anului 1989, când ne-am revăzut la Bucureşti, românii din Basarabia trăiau, de câţiva ani deja, sub imperiul unei nemaipomenite euforii generată de liberalizările la care se deda Mihail Gorbaciov. Se simplificaseră mult şi procedurile de a călători peste hotare, cu deosebire în „lagărul socialist” şi, în consecinţă, pentru noi, basarabenii, devenise mai puţin problematic să mergem în România, cel puţin la rude. Am trecut Prutul la câteva săptâmâni după 27 August 1989 – o zi cu adevărat măreaţă, când la Chişinău avuse loc prima Marea Adunare Naţională: atunci, o mare de oameni (300-400 de mii, dar poate chiar peste o jumătate de milion) au cerut autorităţilor comuniste să ni se redea alfabetul latin (interzis în primul an de ocupaţie sovietică, după 28 iunie 1940) şi să fie declarată limba română limbă oficială („de stat”, cum se spunea la noi). Peste câteva zile, pe 31 August 1989, sesiunea Sovietului Suprem (Parlamentul) al RSS Moldoveneşti s-a văzut nevoit să satisfacă aceste doleanţe. În România terorizată de dictatura comunistă, de cultul cuplului Ceauşescu, cu toate interdicţiile, în pofida izolării la care erau supuşi oamenii, oricum s-a putut afla despre această mare, incredibilă, izbândă a basarabenilor. De aceea, nu m-a prea surprins faptul că, la postul vamal de la Nicolina-Iaşi, un vameş m-a întrebat în şoaptă dacă nu am cumva un exemplar de Glasul – prima revistă cu litere latine din Basarabia sovietizată. Primele două numere ale Glasul-ui fuseseră tipărite semiclandestin (în februarie, apoi în iulie 1989, aşadar, până la adoptarea Legii din 31 August 1989) la Riga (Letonia) şi, respectiv, la Vilnius (Lituania). I-am dat cu plăcere acelui vameş – desigur, nu numai curios, dar şi curajos – câte un exemplar de Glasul, apoi şi câteva numere de Literatură şi artă, şi un număr al revistei ilustrate Moldova, pe a cărei copertă era înveşnicită o scenă de la Marea Adunare Naţională de la Chişinău. Le-a luat, făcând ochi mari-mari, le-a pus înfrigurat într-o geantă şi abia după aceasta mi-a strâns cu putere mâna. Apoi s-a întors brusc, să nu văd că în ochi îi licăreau lacrimi. Cum trenul stătea destul de mult în gară, l-am mai văzut de câteva ori, am vrut să mai discut cu el, dar se pare că mă evita. Totuşi, pentru a-i dovedi sinceritatea complicităţii mele, am ţinut „să-l prind” într-un moment potrivit: când eram parcă numai noi doi în coridorul vagonului – şi i-am spus, cu neascunsă mândrie, că am participat personal la editarea Glasului. Chiar dacă i-am arătat numele meu pe nişte articole, şi aveam asupra mea şi paşaportul roşu, sovietic, care îmi confirma identitatea, după felul cum mi-a surâs îngăduitor, mi-am dat seama că nu m-a crezut… În context, Raoul Şorban nu numai că m-a crezut, dar mi-a şi spus ceva în stilul său inconfundabil: „M-aş fi mirat dacă nu aveai şi tu o implicare în această realizare extraordinară… Faceţi acum în Basarabia ceva pe măsura activităţii Astrei, sau poate a memorandiştilor… nici nu am un titlu potrivit de comparaţie, zău aşa…”.

În septembrie-octombrie 1989, mi-a fost dat să revăd adeseori, în Ţară, reacţia vameşului de la Nicolina: ochi înlăcrimaţi de nereţinută încântare, amestecată cu un soi de invidie, dar şi cu spaimă, şi mai greu de ascuns. Poate că făceam caz de implicarea mea în editarea Glasului… însă era (şi rămâne!) obiectul unei îndreptăţite mândrii. Nu m-am supărat pe cei care îşi manifestau neîncrederea, chiar dacă nu spuneau direct: „Ei, tromboneşte şi acesta…” Îmi era suficient că mă credea Raoul Şorban şi prietenii săi, de pildă, publicistul Adrian Riza, sau istoricul şi criticul literar Mihai Ungheanu (ca să invoc numai două nume, care îmi erau cunoscute, din presă, şi înainte de a-i cunoaşte personal). La Bucureşti venise pe câteva zile, în acelaşi timp, şi prietenul meu Zava (Iurie Zavadschi), care participase la pregătirea primelor numere de Glasul în calitate de pictor; fusesem împreună şi la Riga, şi la Vilnius – aşadar, aveam alături dovada ce-a mai elocventă, „o probă vie”.

Când a aflat că Zava e (şi) pictor, prof. Raoul Şorban s-a interesat dacă avem la Chişinău şcoală de arte plastice şi în ce limbă se predă acolo. Erau pe atunci trei şcoli de arte plastice la Chişinău şi alte câteva în oraşele mai răsărite din sudul, nordul, respectiv centrul Basarabiei; funcţiona şi o facultate, în cadrul actualei Universităţi Pedagogice „Ion Creangă”. Din lipsă de manuale în română, dar şi pentru că nu erau cadre naţionale, majoritatea disciplinelor se predau, fireşte, în limba rusă. Însă în conformitate cu noua lege cu privire la limba oficială în R. Moldova, urma să se treacă la învăţământul în română. În frumosul său atelier din preajma Poliţiei Municipale, prof. Raoul Şorban a ales un set de cărţi, cu precădere manuale de pictură şi de istoria artelor şi ne-a rugat să le transmitem la o şcoală de artă din Chişinău. Le-am dat maestrului Alexe Colâbneac, un excelent grafician, care avea ore la Şcoala de arte plastice „Repin”, transformată ulterior în Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală”. A primit surprins darul de la Bucureşti, a răsfoit cu multă atenţie acele manuale. Nu vedea prima dată texte de specialitate în română, dar astfel a fost pus în faţa şansei de a preda mai multe obiecte în limba copiilor chiar înainte de termenul prevăzut: din toamna lui 1989, deşi se preconiza „românizarea” programei de studii din anul următor, 1990. Cred că i-au prins bine acele cărţi… cred că au fost utile şi învăţăceilor lui.

* * *

Atunci, în toamna lui 1989 l-am vizitat pe prof. Raoul Şorban, pentru prima oară, la el acasă. Atunci am cunoscut-o şi pe doamna Eva Şorban (n. Şuteu), şi pe fiica lor, Cristina, abia începuse a merge la liceu. Am rămas uluit de frumuseţea doamnei Eva Şorban… trecerea anilor nu a putut să-mi scadă din fascinaţie. Câteva tablouri de ale Evei Şorban era să văd mai târziu. Numai câteva, dar suficient, cred, ca să-mi pot da seama că e pictoriţă de talent şi o viziune filozofico-estetică aparte, a cărei linie artistică nu se va pierde în labirintul galeriilor de plasticieni dintr-o ţară mare şi cu tradiţii atât de bogate cum e România. Întâmplarea făcuse că Lila (Cornelia), soţia vărului meu de la Bucureşti, Virgil Pohilă, să o cunoască pe dna Eva Şorban cu câţiva ani în urmă, pictoriţa îi era clientă la casa de mode Venus, din Calea Victoriei, şi iată că am mers, în apartamentul din şoseaua Pantelimon, trei Pohilă deodată!

Îmi vine nespus de greu să amintesc cum o duceau pe atunci în România oamenii, cei mai mulţi sau foarte mulţi… Erau ultimele luni, de adevărat delir, al regimului Ceauşescu şi totul era delirant. Nu mă refer atât la umilinţele prin care trebuia să treacă până şi o familie de profesor universitar (ca Şorban) sau de inginer performant (familia lui văru-meu) pentru a putea primi cât de cât omeneşte un oaspete, oricât de nepretenţios musafirul. Mă gândesc la teroarea psihologică ce domnea: dacă două persoane mai discutau înde ele fără teamă, la apariţia celei de a treia începeau suspiciunile şi frica. Iar eu venisem la Bucureşti din imperiul sovietic, putred şi el, ca orice alcătuire comunistă, însă unde respirasem deja niţel aerul unei relative libertăţi. Am rămas mişcat de încrederea şi sinceritatea cu care m-a tratat nu numai familia vărului meu, dar şi familia Şorban. Nu, nu se dedau unor critici violente la adresa regimului Ceauşescu, nu condamnau cu vehemenţă pe nimeni, dar nici nu-şi drapau neliniştea, durerea pentru situaţia penibilă în care a fost adus un popor întreg, 22 de milioane. Într-o seară am prins a depăna firul amintirilor, cu prof. Raoul Şorban. Am reconstituit ziua şi momentul când ne-am apropiat cel mai mult sufleteşte. „Ah da, atunci mi-ai spus că a murit Mao, a confirmat profesorul. …Parcă a fost mai ieri, dar câţi ani au trecut!… Treisprezece ani…. Cifră însemnată în cabalistică… altfel, fatală… Însă nu are nici un motiv să fie şi pentru noi fatală…”, a precizat dânsul.

* * *

După 1990 ne-am văzut mai des, relativ mai des.

În 1995 am sosit la Bucureşti pe nepusă masă, venisem ca invitat la o conferinţă despre problemele limbii române, inclusiv (problemele) prin prisma absurdei „teorii” despre „limba moldovenească”, promovată la Chişinău tot mai intens. Nu l-am găsit acasă pe profesor, de la Adrian Riza am putut afla că familia lui Raoul Şorban e la Stoiana, la conacul tatălui său. Mare mi-a fost mirarea când am primit la recepţia hotelului unde stăteam un telefon: mă căuta profesorul. Anunţat de A. Riza, a venit să mă vadă, căci, zicea, „Clujul e departe, Stoiana e şi mai departe şi cine ştie când ne mai vedem”. A ţinut atunci să-mi arate Cotrocenii: „Tu doar mi-ai arătat la Moscova Kremlinul!”

Un an mai târziu, am fost din nou la Cotroceni. În una din sălile de gală de acolo avea loc o lansare de carte şi profesorul era unul dintre invitaţii de onoare. Se lansa o monografie-album de artă, iar autorul era un discipol de al lui Raoul Şorban. Cu punctualitatea transilvană a profesorului, am venit ceva mai înainte de începutul manifestării şi vreo jumătate de oră am putut asista, cu mândrie şi cu încântare, la adevărate revărsări de consideraţie faţă de Raoul Şorban: deşi prevalau oamenii de artă, plasticienii şi profesorii universitari, zeci de cupluri, alte zeci de persoane de cele mai diferite specialităţi şi ranguri, oameni cu opţiuni politice (partinice) din cele mai pestriţe, îi adresau omagii, intrau cu el în vorbă poate şi din oficiu, însă după câteva propoziţii răceala devenea aproape că obligatoriu căldură.

* * *

Cu diferite ocazii, l-au putut cunoaşte pe prof. Raoul Şorban şi alţi prieteni şi colegi de ai mei şi pot spune că, fără excepţie, toţi au găsit cu el uşor un limbaj comun, acea lungime de undă care le înlesnea comunicarea; toţi şi l-au apropiat sufleteşte.

Acum vreo şase ani, mă aflam într-o delegaţie în Transilvania, relativ nu departe de Cluj. Am decis să-i fac o vizită lui Raoul Şorban şi mi-am luat tovarăş de drum o colegă de breaslă care auzise câte ceva de la mine despre personalitatea profesorului. Cum sunt o fire lipsită de pragmatism, făcusem cu această colegă un „acord de colaborare”, ca să mă ajute să gestionez banii pentru a face nişte cumpărături de primă necesitate. De la Dej, am decis să mergem la Stoiana cu un taxiu. Taximetristul, un om extrem de simpatic de altfel, ne-a numit o sumă exagerată, pentru posibilităţile mele, dar cum vroiam mult să-l revăd pe profesor, i-am dat, fără a sta pe gânduri, banii ceruţi. „Vai de mine! a făcut colega, sincer nedumerită de gestul meu de mâna-spartă. Păi nu mai cumperi tu nimic, te întorci acasă cum ai venit aici… Înţeleg că vrei să te întâlneşti cu un vechi prieten, dar chiar cu asemenea sacrificii – pardon…” Nu mă simţeam tocmai bine, nici pentru că mă „autodespuiasem” de o bună parte din banii pe care-i aveam asupra mea, nici la auzul acestei remarce. Însă taximetristul a îndreptăţit aşteptările mele şi peste nici o oră eram deja la conac, în compania familiei Raoul şi Eva Şorban. Peste o altă oră, am ieşit în curte, în splendidul parc englezesc din jurul conacului, ca să-i mai dau şoferului nişte bani pentru a ne aştepta ceva mai mult. Lângă maşină, mă ajunge din urmă colega şi mă pregăteam deja pentru o discuţie pe tema nesocotinţei mele în a cheltui banii. „Te rog să mă ierţi, mi-a spus colega. Să ştii că, pentru a vedea un om ca profesorul Raoul Şorban, se merită orice sacrificii…”.

Printre primii de la Chişinău l-a cunoscut telejurnalista Nina Bolboceanu, autoarea unui program folcloric de largă audienţă aici, în Basarabia. Mergea să filmeze nişte hore şi alte manifestări folclorice în Banatul Sârbesc şi mergea în niciunde, căci nu cunoştea pe nimeni în Iugoslavia deja destrămată. Întâlnindu-se cu prof. Raoul Şorban, el a pus-o în legătură cu nişte prieteni şi discipoli ai săi, de la Novi Sad şi/sau de la Panciova şi cu concursul acestora Nina a putut realiza un ciclu extraordinar de emisiuni consacrate folclorului şi costumului românesc din Banatul de Sud. În 1994, Nina Bolboceanu „l-a adus” în Basarabia pe profesor, a făcut cu el un frumos interviu la TV Moldova şi cum eu tocmai în acele zile eram plecat într-o delegaţie, a făcut-o cu brio pe ghida, arătându-i lui R. Şorban Chişinăul. În context, nu pot să nu amintesc de încă o aflare, a lui Raoul Şorban la Chişinău. S-a întâmplat mai târziu, a fost la modul metaforic, simbolic, şi totuşi… În octombrie 2002, la Biblioteca „Transilvania” a avut loc lansarea excelentului volum Dialoguri cu Raoul Şorban, de Constantin Mustaţă, tipărit la Editura Anotimp din Oradea, în acelaşi an. Deşi a fost una simbolică, prezenţa marelui protagonist s-a simţit mereu, la o tensiune înaltă a emoţiilor. Mulţi intelectuali chişinăuieni au avut atunci revelaţia personalităţii lui Raoul Şorban şi, în acelaşi timp, a lui Guilelm Şorban, care a fost (şi mai este!) în Basarabia (dar poate şi în toată România), aşa cum l-am calificat şi la acea lansare, „un talent extraordinar, dar, paradoxal – mai mult anonim şi totuşi foarte bine cunoscut şi îndrăgit de toţi”.

O altă colegă de breaslă, ziarista Ala Stâncaru-Luncă, a mers „cu binecuvântarea mea” şi i-a luat lui Raoul Şorban un interviu pentru Radio România Actualităţi. Au urmat altele, inclusiv nişte mini-interviuri, la zilele de naştere ale profesorului, şi un dialog mai amplu pentru emisiunea „Cum vă place?”. Concomitent, Ala a făcut pentru aceeaşi emisiune un interviu şi cu mine, provocându-mă la amintiri şi confesiuni despre felul cum l-am cunoscut, cum îl cunosc pe profesor. Nu ştiam că şi în dialogul cu Raoul Şorban atinsese acest subiect… Puse la cap la cap, emisiunile reconstituiau nişte emoţionante amintirii şi impresii, dar, totodată, confirmau, autonom, trăinicia unei relaţii amical-intelectuale şi fraterne mai puţin obişnuită, fapt remarcat de mai mulţi ascultători. Cineva spunea că prof. Raoul Şorban era un „răsfăţat” al revistelor Timpul – 7 zile, a lui Adrian Riza, Flacăra şi Totuşi iubirea, ale lui Adrian Păunescu, unde într-adevăr publica în foileton memorii, eseuri, reflecţii, articole polemice, interviuri etc. Era prezent şi la emisiunile canalului Realitatea TV, care, cu o antenă specială, se prinde şi la Chişinău, şi tocmai datorită acestui program au putut să-l cunoască, să-l descopere şi să-l admire pe R. Şorban mai mulţi basarabeni. Ei bine, graţie basarabencei Ala Stâncaru-Luncă, profesorul a putut avea mai mult acces şi la Radio România, căci, la drept vorbind, nu a prea fost luat în seamă de mediile din Ţară, dacă nu a fost chiar ocolit de acestea – tocmai atunci când se părea că ar fi trebuit să fie mediatizat cât mai des. Din câte ştiu, prin efortul Alei Stâncaru-Luncă, la Radio România Actualităţi s-a transmis, pe 20 iulie 2006, o emisiune omagială Raoul Şorban.

Un apropiat al profesorului, al casei Şorban, a devenit şi bunul meu prieten prof. dr. Vasile Şoimaru, economist şi publicist, fost deputat în Parlamentul de la Chişinău, un sensibil maestru al fotografiei. La conacul de la Stoiana, profesorul R. Şorban păstra pe un raft cărţile dăruite de V. Şoimaru, inclusiv o monografie a satului său natal – Cornova, din ţinutul Orheiului, sat studiat în 1931 de o echipă monografică, formată din studenţi, şi condusă de Dimitrie Gusti. Altă carte ce a atras atenţia profesorului, la Stoiana, era o monografie a dinastiei Şoimaru, în care sunt reproduse documente ce confirmă vechimea de şase secole a acestui neam, al Şoimăreştilor. Răsfoind cartea, Raoul Şorban şi-a exprimat uimirea pentru „aceste impresionante săpături genealogice”, adăugând cu o doză de umor pur „şorbanian”: „Să ştiţi, domnule Şoimaru, că aţi intrat într-o serioasă competiţie cu dinastia Şorban! Încă puţin efort şi poate coborâţi şi Dvs. până în secolul XIII!”, arătându-i, cu juvenil entuziasm, copia după o diplomă acordată de regele maghiar Bela al III-lea, prin care acest suveran confirma demnitatea de nobil a strămoşilor săi Şorbăneşti. Şi profesorul, şi doamna Eva Şorban, l-au încurajat pe V. Şoimaru să editeze un album cu fotografii, repetând, spre marea satisfacţie sufletească a autorului că multe peisaje, scene, chipuri surpinse de el sunt adevărate opere de artă. I-au spus multe cuvinte frumoase când au primit cadou albumul Poeme în imagini, scos, până la urmă, în anul 2004, la editura Prometeu din Chişinău. În primele zile de vară a lui 2006, prezentându-ne familiei de prieteni Gerhard Eike şi Brigitte Huegel, saşi stabiliţi la Konstanz, Germania, care se aflau în vizită la Stoiana concomitent cu noi, basarabenii, Raoul Şorban i-a făcut poate cea mai flatantă, dar şi mai cuprinzătoare caracterizare: „Vasile Şoimaru e o instituţie…” E cazul să precizez că datorită bunăvoinţei lui V. Şoimaru (dar şi Toyotei sale!) şi, primordial, graţie ataşamentului său pentru personalitatea profesorului Şorban, am putut să-l vizitez de mai multe ori pe Raoul Şorban – şi la Stoiana, şi la Bucureşti. De altfel, când a putut, sau, cum mărturisea chiar el, „când i se făcea tare dor”, V. Şoimaru aru a mers la Stoiana şi de unul singur, sau cu familia. De multe ori i-a dus poze, făcute în timpul vizitelor anterioare, astfel aducând în casa Şorban bucuria şi voia bună. Adaug aici că fotograful nostru „cu ochi de şoim” a procedat la fel şi cu alţi intelectuali de seamă din Ţară pe care i-a cunoscut, pe care i-a avut dragi: prof. dr. Paul Bran, rectorul ASE Bucureşti, sculptorul Ion Irimescu din Fălticeni sau lingvista Mioara Avram; îmi amintesc, Mioara Avram spusese despre nişte poze pe care i le făcuse V. Şoimaru că „sunt istorice”… Nu am nici o îndoială că multe din aceste fotografii ocupă un loc distinct în arhiva familiei Şorban şi în arhivele altor familii numite mai sus.

În vara anului 2000 am fost la Stoiana cu o bună colegă şi prietenă, poeta şi radiojurnalista Luminiţa Dumbrăveanu. Tocmai îi apăruse o nouă carte de versuri şi, în replică la cărţile dăruite de Raoul Şorban, Luminiţa i-a donat, cu dedicaţie, placheta Moartea ca o certitudine (Chişinău, editura Civitas, 1999). Am rămas, a câta oară, suprins, când, doi ani mai târziu, profesorul m-a întrebat „ce mai face amica noastră, poetă de netăgăduit talent…”, adăugând că i-au plăcut efectiv versurile ei. Poate şi de aceea că surprinsese acea umbră de mirare pe faţa mea… Raoul Şorban a luat de pe „raftul basarabean” cartea Luminiţei Dumbrăveanu, a deschis-o la întâmplare şi mi-a făcut un semn – ascultă: „Plec chiar acum / fără ezitare / din urâţenia acestui veac… / Adio / pierdute iluzii bizare/ Adio / umbre de liliac”. Citise Ultimul poem, nişte versuri care reţinuseră şi atenţia mea, dar, esenţial – atrăsese atenţia unor importanţi scriitori şi critici literari…

Acesta era transilvăneanul Raoul Şorban în relaţiile cu noi, basarabenii… dar cred că şi cu alţii. În această ordine de idei, nu pot să nu evoc încă un caz ieşit din comun. Unei colege de a noastră, din Chişinău, repatriată la Bucureşti, îi surâse norocul de a-şi cumpăra, în condiţii relativ avantajoase, o casă, în preajma marii capitale. Dar pentru a surâde şi ea şansei, avea nevoie în regim de urgenţă de o sumă impunătoare (să zicem, vreo 20 de mii de dolari, dacă nu chiar euro). În Bucureştii cei cu vreo 2,5 milioane, prin anul 2002 se stabiliseră deja mii de basarabeni, dar, fireşte, cei mai mulţi, erau cu mii de probleme. Cum mi-a povestit chiar colega „păţită”, după mai multe căutări eşuate, „şi-a îngroşat obrazul” şi l-a întrebat pe Raoul Şorban dacă nu ar putea să o împrumute. Profesorul nu avea asemenea bani, în schimb a găsit un prieten, poate un bun cunoscut, mai înstărit, şi „punându-se gaj”, a mediat acest împrumut, pe un termen convenabil şi cu o dobândă simbolică. Cum zic ruşii în asemenea situaţii: e un fleac, dar un fleac plăcut… Şi extrem de semnificativ, aş adăuga eu.

* * *

Deşi „se ferea de politică şi de politicieni” (îl parafrazez pe Raoul Şorban), profesorul a ţinut să fie mereu la curent cu starea de lucruri nu numai din Ţară, dar din Basarabia şi a cunoscut şi pe unii politicieni de la Chişinău. Citea cu atenţie ziarele şi revistele, cărţile pe care i le trimiteam prin poştă, prin terţe persoane sau când i le aduceam personal. Uneori comenta anumite articole din presa de la Chişinău, fie ale mele, fie ale altor colegi de breaslă. Îşi oprea atenţia îndeosebi la dezvăluiri vizând fărădelegile comise de ruşi, în Basarabia, în cele două secole de ocupaţie, de împilare şi de cruntă politică de deznaţionalizare a noastră. În mod firesc, făcea paralele cu comportamentul ungurilor în Transilvania. Nu o singură dată mi-a zis că noi, basarabenii, şi eu, ca ziarist, suntem prea îngăduitori, mai iertători cu cei care ne-au deportat, ne-au băgat în colhozuri, ne-au interzis să scriem româneşte… Pretindea – exagerând, desigur -, că el ar fi mai dur, mai necruţător cu ungurii, cu horthiştii, cu adepţii hungarismului… „Se pare însă că tot degeaba… mentalitatea aceasta de grof spoit… grof la îmbrăcăminte şi măcelar la suflet şi la minte… complexul acesta de colonizator, al ungurilor, şi complexul de „misionar”, de „eliberator” al ruşilor, sunt fatale…” Din cauza aceasta ei nu au acceptat niciodată dialogul, întotdeauna au vrut să fie deasupra, să-şi dicteze condiţiile, opiniile, gusturile, senzaţiile… Fireşte, continua profesorul, delicateţea, tactul sunt bune, necesare în dispute, polemici, în dezvăluiri, nu se ştie însă cât de eficientă este această metodă în polemici cu cei dominaţi de idei preconcepute: că ei ar fi cei mai grozavi sau „aleşi”, iar românii ar fi cei mai răi. Bineînţeles, cum nu e simplu să spui nişte adevăruri, la fel de greu e să auzi adevărurile, mai ales cele care nu plac. „Te vei realiza ca ziarist numai dacă vei spune până la capăt aceste adevăruri care nu plac – despre ruşi, despre alţii regizori şi actori ai tragediei basarabene şi nord-bucovinene…” Mi-a spus aceste cuvinte şi când i-am adus de la Chişinău Săptămâna roşie de Paul Goma, o carte excepţională despre brutala invadare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, de către trupele sovietice, în iunie 1940, şi, în egală măsură – despre obolul criminal, în această ocupaţie catastrofală pentru noi, adus de coloana a cincea kominternistă. A repetat aceleaşi gânduri şi după ce citise Libertatea de a spune adevărul – culegere de studii polemice cu „rentieri ai Holocaustului”. Şi această carte temerară, de Corneliu Florea, din Winnipeg, i-am adus-o profesorului la Stoiana, la rugămintea autorului ei, după ce mă întâlnisem, la Bistriţa, cu acest eminent compatriot şi patriot, despre care am scris apoi un binemeritat eseu, intitulat Un medic ce a devenit scriitor, un canadian ce a rămas român.

Nu ştiu exact în ce condiţii, prin cine l-a cunoscut Raoul Şorban pe Iurie Roşca, liderul, de aproape două decenii, al Partidului Creştin Democrat (fostul, legendarul Front Popular din Basarabia sovietizată a anilor 1988-1991), actualmente (din 2005), unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului de la Chişinău. Participaseră, cu certitudine, împreună, la o emisiune TV, consacrată (şi) destinului românilor din afara actualelor frontiere ale României. Prin 2002, la Stoiana, mi-a transmis nişte cărţi pentru I. Roşca, exprimându-se în cei mai călduroşi termeni despre el. Pe la finele lui 2005, profesorul m-a întrebat cum să înţeleagă faptul că Iurie Roşca s-a aliat cu comuniştii de la guvernarea din Chişinău, care lansaseră deja numeroase acţiuni de urâtă croială românofobă. Şi cum nu am putut să-i dau un răspuns cât decât inteligibil, a zis: „Cred că pe undeva se pune la cale un nou Pact Molotov-Ribbentrop şi oamenii ar trebui să ştie. Doar şi eu am fost de stânga… chiar un simpatizant al ruşilor, al Sovietelor, însă după ce am aflat de acest Pact, am înţeles că mi-am făcut nişte iluzii care trebuiau alungate, şi cât mai grabnic…”

De Basarabia, Raoul Şorban nu se interesa pur şi simplu, aş zice că trăia cu destinul ei, cu evoluţiile de la noi, pe care le corela mereu cu situaţia din Transilvania, şi nu numai în 1940, nu numai în 1941-1945, dar şi după 1990. După „podurile de flori” din luna mai 1990, când şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se vorbea mult şi la modul serios despre reunirea Basarabiei, Raoul Şorban a declarat, într-un cerc de intelectuali: „România trebuie să se re-unească cu Basarabia, nu invers! Doar voi oferiţi modele, voi sunteţi mai tari!” Era unul din multele paradoxuri pe care mi-a fost dat să le aud de la profesorul Raoul Şorban, nişte paradoxuri care conţin adevăruri ce nu le sesizez întotdeauna din prima. Alt paradox se conţinea într-o constatare a lui, pe care am auzit-o în vara anului 2003: „Minunea acestei uniri [a Basarabiei cu România, sau invers] i-ar face pe politicienii de la Bucureşti să înţeleagă mai bine primejdia ce planează peste Transilvania…” Şi continua să povestească, extrem de tulburat că, din punct de vedere economic, Ardealul este deja reocupat de Budapesta, iar acum se merge pe linia reocupării spirituale… „Prea puţini înţeleg ce se ascunde în dosul la tot soiul de proiecte, chipurile comune, pan-europene, parcă inofensive, parcă strict culturale – bunăoară, de restaurare a unor monumente arhitectonice sau sculpturale din perioada austriacă, habsburgică ori din cea a dualismului …”, spune foarte mâhnit profesorul.

L-am surprins de câteva ori scriind recenzii diferitor monografii, studii istorice sau chiar la unele articole de ziare şi reviste editate la Budapesta. Asculta Radio Kossuth, când mergea la Cluj urmărea programele de la Duna TV. Aceste recenzii, alte sensibilizări profesorul Raoul Şorban le trimitea la reviste şi chiar la conducerea din Bucureşti şi era foarte necăjit că de multe ori nici nu primea cel puţin o confirmare că au ajuns la destinatar eforturile sale. Odată am asistat la o lungă discuţie telefonică a lui R. Şorban cu nişte intelectuali din Arad, le sugera argumente pentru a stopa acolo redezvelirea unui monument consacrat nu ştiu cărui funcţionar şi/sau militar ungur, care se făcuse vinovat de asasinarea a sute şi mii de ţărani şi orăşeni „valahi” – dacă nu dintr-un spirit de asiatică barbarie, apoi, „aşa, pentru orice eventualitate”. Până la urmă, din câte ştiu, acel monument al infamiei a fost totuşi reinaugurat…

Acorduri finale

…Era şi atunci, când l-am cunoscut pe prof. Raoul Şorban în premieră, în august-septembrie 1976, cam neobişnuit să auzi această confesiune: „M-am născut la Dej, în epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, în strada Bocskay, mai apoi Kogălniceanu, nr.42…”

Cu trecerea anilor, însă, m-am obişnuit cumva cu nobleţea acestei vârste. Şi totuşi, trăiesc şi acum sentimentul incredibilului că m-am aflat în preajma unui om care a comunicat cu Al. Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Mareşalul Antonescu, amiralul Horthy sau Petru Groza, cu Octavian Goga şi Ion Minulescu, cu Miron Radu Paraschivescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Theodor Pallady, Victor Brauner, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi alţi celebri plasticieni, cu Florica Musicescu, Maria Tănase, Ioana Radu, Constantin Tănase…

Despre aceşti şi alţi oameni pe care i-a cunoscut Raoul Şorban, unii – apropiaţi ai tatălui său, alţii, colegi de generaţie, mai tineri sau mai în vârstă, mi-a povestit chiar profesorul. Despre unele personalităţi deosebit de dragi mie – N. Iorga, Maria Tănase ori Constantin Brâncuşi – , l-am rugat să-mi povestească cum i-a cunoscut. M-a uluit, m-a impresionat întotdeauna memoria sa, însă şi harul de narator, şi simţul deosebit de acut al observaţiei şi amănuntului – calităţi, care, de altfel, pot fi remarcate şi în cărţile sale, fie studiile monografice despre Boemhes, Pallady, Hollosy sau Vida Geza, fie cartea sa fundamentală Invazie de stafii…

Scriind aceste rânduri, încerc să mă pun în pielea de povestitor a lui Raoul Şorban. Grea misiune! „Să-l prezinţi unui necunoscut pe Raoul Şorban în câteva rânduri este o imposibilitate”, nota, într-un eseu, publicistul Adrian Riza. Şi continua: „Mai întâi, pentru că viaţa lui încape cât pe zece vieţi (să le zicem) normale…”

Nu-mi rămâne decât să constat că am avut ocazia de a cunoaşte doar milionimi din această existenţă impresionantă. Şi cum l-am cunoscut prima dată într-o perioadă care cuprinsese şi ziua lui de naştere, prof. Raoul Şorban s-a înscris mai uşor în lista celor pe care nu uitam să-i felicit la aniversări. Îmi amintesc, atunci când făcea 88 de ani, i-am trimis o telegramă, poate exagerat de lungă, în care, printre altele, i-am urat: „Să treceţi cu bine de nouăzeci, să ajungeţi frumos la o sută, iar încolo se va vedea ce mai sugerează Inspiraţia…” La telefon, mi-a zis râzând: „Să ştii că mi-a plăcut felicitarea… toastul, urările din felicitarea ta. Voi ţine cont de ele…”

La puţin timp după ce împlinise 92 de ani, deşi era într-o formă excelentă, mi-a spus la o plimbare în parcul de lângă conacul părintesc de la Stoiana: „Am tot mai mult impresia că Dumnezeu mi-a slobozit prea mulţi ani, prea de tot mulţi… Poate de aceea sunt gata oricând să plec… în orice zi, în fiece oră…” I-am spus atunci că dacă Cel de Sus pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte – cum credea şi Vitoria lui Nechifor Lipan, din Baltagul de Sadoveanu – , apoi ar trebui să trăiască şi anii care nu i-au fost „sloboziţi” tatălui său, compozitorul Guilelm Şorban. Mi-a povestit atunci despre moartea tatălui, despre asasinarea lui, de către nişte oponenţi politici, sau poate nişte ordinari agresori politici. I-am parafrazat un gând care-mi plăcea, al lui Adrian Păunescu: „Mi se accentuează în conştiinţă convingerea că Raoul Şorban a fost lăsat în viaţă, până la această vârstă, ca să mărturisească. Adevărat Om al Renaşterii […], om universal şi iubitor de alte naţiuni, Raoul Şorban a devenit român, în legitimă apărare, atunci când ideea de român a fost pusă la îndoială. Înainte de a fi român, Raoul Şorban era numai artist şi critic de artă. Şi-a dobândit, prin acumulări de conştiinţă, dreptul la propria naţionalitate. De atunci, scrisul lui Raoul Şorban arde”. Mi-a propus să intrăm în casă şi mi-a arătat o revistă maghiaro-evreiască, dacă nu mă înşel, se numea A Budapest Zsido. Mi-a tradus mot-a-mot o blasfemie de pe paginile acestei publicaţii… „Nu-mi puteam închipui una ca asta… eu, care am ajutat mulţi oameni să scape de moarte… Ca să vezi însă, există oameni care îmi doresc moartea, abia aşteaptă să mor… Şi chestia nu e nouă… Însă Dumnezeu m-a ajutat să nu le fac pe plac… ” „Păi, aceştia nici nu sunt oameni, domnule profesor… Iar potrivit unei cunoscute zicale româneşti, nu mor caii, când vor câinii…”

Să revin însă la portretizarea pe care i-a făcut-o Adrian Riza. „…De-a lungul vieţii, [Raoul Şorban] a fost luat, pe rând şi împreună, pictor, critic de artă, istoric, scriitor, profesor universitar, om politic. […] Şi, totuşi, silit să spun în câteva cuvinte cine e Raoul Şorban, aş putea, reducându-i la esenţe viaţa şi zbuciumul, s-o fac: Raoul Şorban este Om şi este un Român. Şi, cum zicea Eminescu, cu asta, punctum”. Am citit destule despre profesorul Raoul Şorban, dar nimic nu m-a emoţionat mai mult decât aceste aprecieri. Poate şi de aceea pentru că exact aşa l-am cunoscut şi eu pe Raoul Şorban, aşa l-am simţit, aşa l-am primit în inimă şi în conştiinţă.

* * *

Anul acesta, în Săptămâna Luminată, i-am dat un telefon profesorului, ca să-i spun „Cristos a înviat!”, anunţându-l că voi veni în toamnă să-l felicit la cea de-a 94-a aniversare şi, totodată, să marcăm 30 de ani de când ne cunoaştem. „Dacă vrei să ne mai vedem, grăbeşte-te, Vlad, nu ştiu dacă mă mai apuci la toamnă…”, mi-a spus profesorul Şorban, care între timp – nu ştiam – suferise un accident vascular. Şi iată-mă din nou la Stoiana, graţie disponibilităţii şi devotamentului lui Vasile Şoimaru. L-am găsit pe dl profesor într-o formă bună, V. Şoimaru l-a bucurat cu un mănunchi de excelente poze, făcute la vizitele sale anterioare, spre deliciul profesorului, dar şi al dnei Eva, şi al surorii sale, dna Agnes Suto, care păstrează nealterate caracteristice unei balerine de înaltă clasă, cum a fost mulţi ani, la Opera Română din Cluj.

Profesorul mi-a zis de câteva ori: „Nu credeam că o să poţi veni… ştiu câte greutăţi de tot felul aveţi acolo… Însă tu mi-ai dovedit fidelitate până la capăt…” În replică, i-am spus că vin şi la ziua lui de naştere, în septembrie, apoi vin şi în octombrie, la aniversarea doamnei Eva… A surâs cu multă bunăvoinţă, dar a dat din cap neîncrezător.

Am vorbit, ca mai întotdeauna, despre Basarabia, despre Transilvania, despre ruşi, despre unguri, despre pretinsele elite politice de ieri şi de azi – ale lor şi ale noastre, despre alţi „aleşi”, fără a evita şi tema creaţiei, scrisului, a cărţilor. „Sunt foarte bucuros că am putut edita Invazia de stafiii: însemnări despre o altă parte a vieţii”, mi-a mărturisit Raoul Şorban. Păstrez această carte, cu dedicaţie, încă de la apariţia ei, în anul 2003, la Editura Meridiane. I-am spus, pe scurt, câteva impresii de lectură: este o sinteză a publicisticii civice şi a memorialisticii angajate a unui distins cărturar, artist şi patriot; notele personale, „intimiste” dau o culoare şi mai atractivă textului. Unele mărturii sunt zguduitoare şi e foarte bine că le-a dat publicităţii atâta timp cât ele vizează nu numai o personalitate, ci şi o epocă sau chiar câteva epoci, vizează nu un destin, ci milioane de destine… „Ştiu că apariţia acestei Invazii… a provocat o altă „invazie”: de supărări, reacţii isterice, insinuări… pe unii i-a pus pe jar anumite confesiuni, şi-a continuat firul gândurilor Raoul Şorban. Au fost în presă nişte recenzii favorabile, am auzit aprecieri frumoase, dar mi s-au transmis şi cuvinte de ocară, chiar ameninţări… Desigur, nu îmi vor ierta unele desluşiri nici dincolo de moarte…”.

Nu credeam că, şi în această situaţie, profesorul a fost un profet.

* * *

Când m-am întors acasă, am scris pentru revista pe care o redactez un articol, nişte note de drum, despre călătoria în Ţară, inclusiv, fireşte, despre vizita la Stoiana. Mi-am dat seama că scriu pentru prima dată, mai pe larg, mai amănunţit, despre luminoasa personalitate a profesorului Raoul Şorban. Într-o discuţie cu prietenul V. Şoimaru s-a născut atunci şi ideea unei emisiuni TV, care să anticipeze aniversarea a 94-a a profesorului, şi pe care să i-o ducem, pe casetă, la 4 septembrie. O colegă de breaslă, o bună, simpatică prietenă a noastră, Zina Cerchez de la postul independent Euro TV a acceptat cu plăcere să facem o emisiune în programul TV pe care-l concepe şi-l prezintă sau moderează – Chişinău, mon amour, devenit foarte popular în ultimii ani, la noi. A fost într-o duminică, pe 16 iulie 2006, unii colegi şi prieteni ne-au spus – moderatoarei, Zina Cerchez, şi subsemnatului – că am vorbit cu destulă inspiraţie, şi convingător, şi emoţionant, încât au putut descoperi sau redescoperi o personalitate fascinantă. După emisiune, am trăit o rară satisfacţie sufletească, un neobişnuit sentiment al unei datorii împlinite, poate cam târziu, şi totuşi… Miercuri, 19 iulie, pe la amiază, Cristina Şorban ne-a anunţat despre decesul tatălui ei… În aceeaşi seară, colegii de la telejurnalul postului Euro TV-Chişinău au pregătit, pe baza emisiunii, o emoţionantă secvenţă In memoriam – se pare că a fost prima în întreg spaţiul românesc. A doua zi, m-am dus la tipografie, ca să adaug la subsolul unei pagini a articolului cu impresii de la Stoiana: „Când scriam aceste rânduri – pe la sfârşitul lunii iunie a.c. – nu credeam că va veni vreodată, sau atât de repede! noaptea de 17 spre 18 iulie, când profesorul Raoul Şorban ne-a părăsit pentru totdeauna, ca să-şi găsească loc de veşnică hodină la Cimitirul Florilor din Dej, alături de tatăl său…”

* * *

La o lună după plecarea la cele veşnice a lui Raoul Şorban, am avut un ciudat telefon, de la Petersburg. Mi-a telefonat S. B., un evreu basarabean, cu şcoală românească, un bun ziarist şi un excelent redactor de carte, mai ales de texte ştiinţifice. Are onorabila vârstă de 84 de ani şi de o habă de vreme stă acolo, în „capitala nordică” a Rusiei, în grija fiului său, un medic notoriu şi, în consecinţă – un om înstărit. S. B. îmi telefonează din când în când, zice că o face din plăcerea de a mai vorbi româneşte – şi îl cred, pentru că este un intelectual strâns şi sincer ataşat de valorile spirituale româneşti. Fără să mă cunoască personal, prin 1987, S. B. scrisese o recenzie a unei traduceri făcută de mine: era un roman polon, Torentul negru, de Leopold Buczkowski, prozator şi scenarist în genere obscur, din Cracovia, însă proză pe care o tradusesem era despre drama evreilor din Polonia în anii celui de al doilea război mondial. În acea recenzie S. B. îmi elogia, peste măsură, prefaţa, în care, după cum s-a dovedit, utilizasem, în premieră la noi (= în RSS Moldovenească) noţiunea de Holocaust (considerată în URSS, anterior perestroikăi lui Gorbaciov, ca o emanaţie a sionismului, iar sionismul era perceput de sovietici ca o doctrină reacţionară, rasistă ş.a. asemenea). Recenzentul îmi lăuda comentariile, notele de traducător – scrierea fiind împănată de realităţi pur evreieşti, era firesc să fi explicat la subsol ce înseamnă tfiline, sabat, rugăciunea „Şema Israel” etc. Precizările de rigoare le făcusem după Enciclopedia Iudaică, dar am beneficiat şi de nişte consultaţii ale unui rabin mai luminat, de la sinagoga din Chişinău. De atunci, cât timp S.B. s-a aflat în Basarabia – până prin anul 2002 – l-am perceput ca pe un bun cunoscut, un prieten intelectual şi într-adevăr ne-a legat o vie comunicare intelectuală, continuată, telefonic, de când el plecase în Rusia.

De data aceasta însă, S.B. nu avea în voce bunăvoinţa cu care eram obişnuit, nici volubil, ca de obicei, nu a fost; am rămas cu impresia că se grăbea. Sec, telegrafic, mi-a sugerat să citesc prin internet, dacă nu le găsesc la bibliotecă, „două formidabile reviste de la Bucureşti, Revista 22 şi Dilema, în care voi găsi nişte dezvăluiri şocante despre Raoul Şorban”, care nu ar fi salvat evrei de la Holocaustul din Ungaria, ci doar şi-a asumat această postură… Iar dacă a şi salvat, totuşi, atunci a făcut-o ca agent al Siguranţei… mai târziu, în anii de comunism, el, profesorul R. Şorban, fiind un om al Securităţii…

„Noutatea” chiar că m-a şocat, inclusiv pentru faptul că venea de la două mii de kilometri de Chişinău sau şi mai mult – de Bucureşti! I-am răspuns că ştiu ce prezintă aceste publicaţii de la Bucureşti, mă puseseră pe gânduri mai multe articole din ele – nimic de zis, abil compuse, dar conţinând penibile „idei” antiromâneşti. Revista 22 excelase şi prin nişte scriituri în stil KGB-ist, de natură să-i îndepărteze pe basarabeni de ceilalţi români şi/sau viceversa. În ultimul timp, nu mai citesc aceste publicaţii şi altele asemenea de la Bucureşti, în schimb urmăresc cu regularitate ce scrie Contrafort, o emanaţie chişinăuiană a Revistei 22. Ce poţi să crezi despre nişte autori care încearcă să îţi insufle obsedant, de pildă, că cel mai mare lingvist din România contemporană este Solomon Marcus, că unica, adevărata capodoperă a literaturii române din sec. XX este Jurnalul lui Mihail Sebastian, că cel mai credibil critic şi istoric literar român nu e altul decât Zigu Ornea etc., etc. în acelaşi spirit. Pretinşi intelectuali de elită, redactorii acestei reviste, la unison cu „mentorii” lor de la Bucureşti, l-au atacat cu mânie proletară pe Eminescu – că ar fi patriarhal, desuet, că prin scrierile sale ne împiedică să intrăm în Europa… Trebuie să fii un handicapat mintal fără remediu ca să pui la îndoială contribuţia incomensurabilă a evreilor la toate evoluţiile culturale, literare, artistice, ştiinţifice etc., pretutindeni, în lume. Cine însă poate să contrapună, atât de pervers valorile spirituale ale unui popor – valorilor altei/altor seminţii, prin denigrarea elementului naţional şi exaltarea a tot ce ţine de cei pe care îi consideră (pentru că unii se autoconsideră) aleşi peste toţi, campioni absoluţi în toate, inclusiv la gestionarea veniturilor umane? Cred că numai nişte oameni cu mari malformaţii sufleteşti, provocate de o gravă decadenţă morală, alimentată de servilism în numele carierei, satisfacerii unor orgolii şi alinării unor complexe – toate dominate de „ochiul dracului”.

L-am întrebat pe S. B. cine poate să scrie asemenea inepţii. „Michael Shafir”, am auzit de la celălalt capăt al firului. „Şi cine-i Michael Shafir?” „Nu ştiu”, mi-a răspuns S. B. „Păi cum îl credeţi pe un anonim, pe un oarecare M. Shafir? Admit că refuzaţi să-l credeţi pe un român în contra unui evreu, admit că Raoul Şorban nu vă poate oferi argumentul cel mai convingător, dar cum să nu-i credeţi pe cei de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, cum să nu credeţi, în ultimă instanţă, în acurateţea muncii Mossad-ului?!…”

Mi-am amintit ce-mi povestise profesorul despre felul cum i s-a adus la cunoştinţă că o fost desemnat de Statul Israel Drept între popoare. Cred că în primăvară lui 1987, a fost prevenit telefonic, de la CC al PCR, că va avea nişte oaspeţi din Israel, să se pregătească pentru a-i primi cât se poate mai bine. Profesorul era convins că îl vor vizita nişte specialişti în studiul artelor, mai avusese, de multe ori, aşa vizitatori. De data aceasta însă erau cu totul alt fel de musafiri. După ce i-au spus că ei deţin documente despre implicarea lui Raoul Şorban în opera de salvare a evreilor din Transilvania ocupată de unguri – prin acordarea de paşapoarte pentru Palestina, via România, unul l-a întrebat dacă ştie cam câţi evrei a putut ajuta pe această cale. Profesorul a răspuns că nu făcuse asemenea contabilizare, în plus, cei care îi ajutau pe evrei, lucrau în grup. „Atunci vă spunem noi…”, ar fi zis unul dintre trimişii Yad Vashem-ului. Şi i-a citit profesorului două cifre: una, de ordinea miilor, care avea în vedere contribuţia grupului, la salvarea evreilor ardeleni, iar a doua cifră, de ordinea sutelor, îl viza direct pe Raoul Şorban. M-a impresionat precizarea pe care i-au făcut-o israelienii: că în toate cazurile, cei de la Cluj au acordat evreilor ajutor dezinteresat, fără a pretinde de la ei mită.

În încheierea convorbirii telefonice, evreul meu din Petersburg mi-a spus pe un ton ce nu mai lăsa loc amabilităţii: „Tu crede ce vrei… dar se pare că va fi un scandal de proporţii… şi tu (subsemnatul, Vl. P.) ai face mai bine să nu-l mai lauzi pe Raoul Şorban, să nu mai faci trimiteri la autoritatea lui…” M-am gândit atunci că tocmai aceste cuvinte de la urmă a vrut să-mi spună bunul meu cunoscut, ovreul basarabean, de cultură românească, aflat acum, printr-o pură coincidenţă, chiar în oraşul în care m-am apropiat cel mai mult de profesorul Raoul Şorban… Însă cum a putut afla el, care e de vreo patru ani la Petresburg, că eu, în ultimul timp, în câteva emisiuni omagiale, la Radio Antena C şi pe canalul Euro TV (două dintre puţinele institute mass-media de la Chişinău, necomuniste şi ferite de morbul românofobiei), am spus ceva de genul: „Potrivit opiniei, ba chiar convingerii profesorului Raoul Şorban – un Drept între popoare – în România nu a fost Holocaust, în termenii în care acesta a avut loc în Germania sau în Ungaria. Şi eu am toate temeiurile să-l cred pe Raoul Şorban, şi nu pe nişte istorici sau pretinşi istorici ghidaţi de interese politice (naţionaliste, rasiste etc.) şi/sau pecuniare – fie ei evrei ca Elie Wiesel sau Jean Ancel, fie ei români ca Cioroianu de la Bucureşti, ori Nazaria, Buruiană, Haheu şi alţii de la noi, din Basarabia…”

Am reconstituit în memorie ce îmi mai povestise profesorul pe marginea acestui subiect. Cred că prin 1988, fusese invitat la Sinagoga Mare (Corală) din Bucureşti, pentru a fi cinstit cumva şi acolo, de vreme ce Yad Vashem îl desemnase Drept între popoare. Cel care îl convocase, şef-rabinul Moses Rabin, era cunoscut şi de evreii din Basarabia ca o figură suspectă: îşi instaurase un penibil cult al propriei persoane (dar şi al soţiei sale, Amalia – exact ca Nicolae şi Elena Ceauşescu); se făcuse complice la „opera” ceauşistă de „comercializare” a evreilor care părăseau România comunistă plecând în Israel sau în SUA etc. Pentru mulţi intelectuali eminenţa sa deveni o figură de-a dreptul odioasă pentru stilul său inchizitorial de abordare a unor valori culturale: se ştie cu câtă încrâncenare s-a opus acest (posibil, foarte bun) teolog mozaic tipăririi unor volume din ediţia academică a operei lui Eminescu, numai pentru că marele poet fusese (şi mai este) suspectat de accente considerate antievreieşti. Aşa cum mi-a fost dat să aud de la R. Şorban, profesorul i-a sugerat şef-rabinului M. Rosen să înlăture un neadevăr, un fals, la care se făcuse complice chiar eminenţa sa: cifra de 400.000, incrustată la intrare în Sinagoga Corală din Bucureşti, cifră care vrea să amintească posterităţii numărul de victime din rândul evreilor din România, dar unde sunt puşi de-a valma şi evreii sacrificaţi de organele de represiune ale lui Horthy, cu care românii nu au avut nici o treabă, decât că au suferit şi ei, au fost măcelăriţi şi ei… Cifra aceasta o găsim şi în alte surse, de ex., în O istorie a evreilor, de teologul Josy Eisenberg din Franţa (Paris, 1970, şi traducerea în română, Bucureşti, 2006; spre onoarea editorilor bucureşteni, la subsol este dată o notă în care se explică „ciudata aritmetică”). La un moment dat, se creează impresia că unii autori, evrei şi neevrei din România sau din R. Moldova, în prezentarea Holocaustului se includ într-o stupidă competiţie de genul „Cine dă mai mult?” În diferite publicaţii de la Chişinău se vorbeşte în general despre o jumătate de milion de evrei-victime ale autorităţilor române în al doilea război mondial, iar într-o carte de memorii a lingvistului din Chişinău Ruben Udler, stabilit în SUA, se invocă două cifre: iniţial 600.000, apoi chiar 800.000 de evrei-„victime ale neomeniei româneşti”…

După cum mi-a povestit R. Şorban, reacţia lui M. Rosen a fost mai mult decât isterică, de aceea nici nu merită a fi comentată aici. Nimic de mirare că acest trucaj penibil este „calul de bătaie” al unor intelectuali de talia lui Elie Wiesel, Jean Ancel, Michael Shafir ş.a. care au făcut dintr-o tragedie fără seamăn – un neruşinat negoţ (secundat de un veritabil război propagndistic, demagogic) sau, după cum a remarcat istoricul Norman Finkelstein, „au făcut din Holocaust – un holo-cash”. Despre ei a scris şi Paul Goma, ca despre nişte „rentieri ai Holocaustului”, indivizi fără scrupule care îi agreează numai pe cei care zic la unison cu ei (inclusiv politicieni, istorici, gazetari de la Bucureşti şi/sau de la Chişinău), şi agresează pe oricine îndrăzneşte să-i contrazică, îi agresează cu unica armă pe care o au: acuzaţia de antisemitism, Kalaşnikov-ul lor polifuncţional. Aceşti agresori se fac a nu şti despre ce i-a atenţionat dr. Israel Shahak, supravieţuitor al Holocaustului, cetăţean al Statului Israel, care a sensibilizat comunitatea evreiască asupra primejdiilor pe care le comportă „practica păguboasă, chiar fatală” a aerelor de supremaţie şi a obsesiei de a culpabiliza continuu pe alţii, neevrei, inclusiv sau exclusiv din raţiuni meschine.

* * *

Am citit cu un sentiment de jenă, dar şi de scârbă „necrologul” din Revista 22 şi nu mă părăsea senzaţia că mai citisem ceva similar. Ei da, scriitura lui Michael Shafir seamăna leit cu un denunţ ticluit în epoca stalinistă, de angajaţii lui Beria, dacă nu de călăul nr. 1 însuşi. A avut mare dreptate Buffon scriind că „Le style c’est homme meme”.

M. Shafir recunoaşte, în mai multe locuri, că recurge la zvonuri şi suspiciuni neconfirmate, că „i se pare”, că „cineva i-a spus”… Scriind însă pentru o revistă în care se lansează cu plăcere orice compunere antiromânească, într-o Românie unde numeroşi intelectuali acceptă mâlc umilinţele – numai „să nu se supere cumva Occidentul”, şi cu deosebire pe cei cu cash-cavalul, desigur că „necrologistul” s-a autodepăşit la capitolul insinuări, bârfe, zâzanie, insulte etc., inclusiv prin trimiteri trunchiate la surse uneori suspecte. (Bunăoară, se strecoară ideea că în Italia anilor ’30, R. Şorban ar fi studiat la „o universitate mussoliniană”. Conform acestei logici perverse, zeci de milioane de intelectuali din URSS, inclusiv foarte mulţi coreligionari de-ai lui M. Shafir, au făcut studii la… Stalin!). Mai mult încă, autorul de la Revista 22 recurge la şantaj şi ameninţări vizând pe cei care îndrăznesc să-l perceapă pe Raoul Şorban altfel decât îl văd nişte indivizi orbiţi de ură şi/sau de „ochiul dracului”. E un lucru cunoscut că, sub masca obiectivităţii, a criticilor „constructive”, unii autori de la nişte „reviste formidabile” din Bucureşti abia de-şi drapează ura şi dispreţul faţă de „goime”. Şi degeaba, în spiritul „înaltelor idei” ale „internaţionalismului proletar”, de ochii lumii, se dă autorul de la 22 avocat al lui Tudor Bungariu, care a pătimit din cauza turnătorilor la Securitate; în zadar, în altă parte, se arată neliniştit de nişte „stridente note antimaghiare” dintr-un articol al lui R. Şorban. Dincolo de tertipuri, vedem că, mânios Dunăre pe R. Şorban, deoarece ar fi slujit ideologia dominantă în România, „maestrul necrologului” de la 22 trece cu nonşalanţă peste bibliografia lui T. Bungariu, ţesută din scrieri de popularizare a marxismului vulgar şi a naţional-comunismului ceauaşist. Aşadar, la aceleaşi lucruri, când îi covine, M. Shafir are alergie, iar când nu-i convine, tace. Dacă Raoul Şorban ar fi cântat pe aceeaşi voce cu cei pe placul lui M. Shafir, desigur, ar fi fost lăsat în pace, ba poate că şi era elogiat de mai ştii care salariat al Revistei 22.

Însă Raoul Şorban a deranjat şi, iată, mai deranjează. Autorul „necrologului” cel mai mult pare a fi deranjat de nişte relaţii, prezumtive, ale lui R. Şorban, cu Siguranţa, apoi cu mareşalul Antonescu, apoi cu Securitatea şi, în fine, cu Partidul România Mare. Se ştie însă foarte bine că Securitatea – creată şi condusă mult timp de oamenii Kominternului -, putea face orice din arhivele Siguranţei şi ale Mareşalului, iar cât timp în fruntea CNSAS-ului se află urmaşi ai fondatorilor Securităţii – desigur, totul se poate face ca să iasă basma curată „ctitorii” şi călăii, iar cei incomozi – dintr-un motiv sau altul, pentru unii sau pentru alţii -, să fie trecuţi în lista agenţilor şi informatorilor securişti. Numai că şi în această situaţie se iscă unele întrebări. De ce – şi după nestrămutata convingere a unor cinovnici ai Holocaustului – pentru un evreu, din România sau de aiurea, e o datorie morală să facă orice servicii Mossad-ului, pentru un rus din fostele republici ale URSS e o chestiune de onoare să colaboreze cu KGB-FSB, iar un român, dacă a conlucrat cu organele de stat din patria sa, este automat un criminal? Pe cine vor convinge autori de la „reviste formidabile” că ei ar avea o abordare obiectivă, când se trădează atât de uşor că lor nu le plac ideile rasiste, ultranaţionaliste, comuniste, kominterniste etc. numai atunci când îi acuză de acestea pe alţii?

Cunosc intelectuali evrei care se ghidează în viaţă de convingerea lui Ben Gurion privind indiscutabila supremaţie, morală şi intelectuală, a evreilor în această lume, lăsând să se înţeleagă că acest postulat stă la baza existenţei lor. O fi având dreptate acest George Washington al Statului Israel în ceea ce priveşte supremaţia intelectuală, mai greu e cu supremaţia morală. Şi M. Shafir scrie foarte frumos despre moralitate, despre bunul-simţ şi alte asemenea virtuţi dar nu îşi face nici o problemă că prin acest op calcă mojiceşte pe un mormânt, că răscoleşte liniştea, tulbură veşnicia de dincolo a unui om. A unui om, pur si simplu, până a se ajunge la meritele ori slăbiciunile lui. Iar cine răscoleşte morminte, nu-i aşa, stim cum se numeşte şi ce i se cuvine.

Chişinău, Septembrie-Decembrie 2006

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: